În Iran, semnalul de alarmă nu mai vine din discursuri, ci din organigrame. Când Ayatollahul Ali Khamenei își mută, în fapt, centrul de greutate al puterii către Ali Larijani, nu asistăm doar la o rocadă de culise, ci la un exercițiu de supraviețuire de stat: cum îți construiești continuitatea într-un scenariu în care bombardamentele, asasinatele și întreruperea comunicațiilor nu mai sunt ipoteze, ci planuri de lucru.
Foto credit: Mostafameraji, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons
Mutarea, relatată de The New York Times și preluată de Euronews și Israel Hayom, vine pe fondul unei escaladări a tensiunilor cu administrația Donald Trump și după o perioadă de proteste interne. În paralel, sursele citate vorbesc despre o armată „la cel mai înalt nivel de pregătire” și despre lansatoare de rachete balistice poziționate astfel încât să atingă atât Israelul, cât și bazele americane din regiune. Cu alte cuvinte: Teheranul nu doar se teme de război, ci își reorganizează statul ca pentru război.
Un stat care își scrie „manualul de continuitate” sub amenințarea asasinatelor
Cea mai importantă piesă din acest puzzle nu e Larijani în sine, ci setul de directive atribuite lui Khamenei: „patru straturi” de succesori pentru fiecare funcție militară și guvernamentală pe care o numește personal, plus obligația ca oficialii de rang înalt să-și desemneze până la patru înlocuitori. Mai mult, o „mică” echipă de loialiști ar primi autoritatea de a lua decizii dacă liderul suprem nu mai poate fi contactat sau ar fi ucis.
Acest tip de planificare trădează două realități simultane:
1) Regimul tratează decapitarea conducerii ca pe un risc major, nu ca pe propagandă occidentală.
2) Sistemul iranian rămâne profund personalizat: chiar și când construiește rezerve, o face în jurul ideii că „centrul” poate dispărea brusc.
Iar aici apare paradoxul. Iranul își pregătește succesiuni în cascadă, dar, după cum avertizează Ali Vaez (director pentru Iran la International Crisis Group), rolul liderului rămâne „de neînlocuit”, ca principal motor și principal „blocaj” al sistemului. Dacă acest pivot dispare, planul de continuitate poate deveni, peste noapte, plan de fragmentare.
Larijani, administratorul crizei; Pezeshkian, președintele împins în decor
Ali Larijani, 67 de ani, fost comandant în Garda Revoluționară și astăzi șef al Consiliului Suprem de Securitate Națională, este prezentat ca omul căruia Khamenei i-ar fi delegat gestionarea de zi cu zi a țării încă de la începutul lui ianuarie, pe fondul protestelor și al amenințărilor externe. Raportările vorbesc despre o marginalizare „evidentă” a președintelui Masoud Pezeshkian, descris ca un chirurg cardiac intrat în politică, aflat într-un prim an dificil de mandat.
Pezeshkian însuși ar fi spus public: „Sunt doctor, nu politician”, sugerând că nu ar trebui să i se ceară să rezolve marile crize ale Iranului. Într-un regim în care președintele are oricum puteri limitate, această autodefinire poate suna ca modestie. Dar în logica puterii de la Teheran, ea poate fi citită și ca un pas înapoi: când țara intră în „modul de război”, tehnocrația și imaginea civilă devin un lux.
Un detaliu revelator: presa iraniană, citată de NYT, arată că până și pentru subiecte precum „defiltrarea” (relaxarea cenzurii/internetului), unii „au apelat la Larijani”. Dacă un dosar social ajunge la securitate națională, înseamnă că securitatea a devenit limbajul implicit al guvernării.
Lecția războiului de 12 zile și obsesia pentru lanțul de comandă
Israel Hayom introduce o piesă de context care explică nervozitatea instituțională: un război de 12 zile cu Israelul „din iunie” (anul trecut), în care Iranul ar fi pierdut lanțul de comandă militar în primele ore. Din această experiență ar veni nevoia de redundanță: să existe mereu „cineva” care preia imediat, fără vid de putere.
Tot aici apare și arhitectura internă a „cercului” de loialiști: Yahya Rahim Safavi (consilier militar principal, fost comandant IRGC), Mohammad Bagher Ghalibaf (fost comandant IRGC, președinte al parlamentului) și clericul Ali Asghar Hejazi (șef de cabinet). Într-o criză, acești oameni contează mai mult decât miniștri sau partide: ei sunt infrastructura reală a deciziei.
Pregătiri militare: rachetele ca mesaj către Washington și Tel Aviv
Euronews, citând NYT, vorbește despre lansatoare de rachete balistice desfășurate:
– pe granițele vestice, „aproape de Israel”;
– pe țărmurile sudice ale Golfului Persic, „în raza bazelor americane”.
În același timp, „toate forțele armate” ar fi la cel mai înalt nivel de alertă. Mesajul e dublu: descurajare către SUA și Israel, dar și un semnal intern că regimul e pregătit să răspundă. Întrebarea pe care o evită orice comunicat oficial, dar pe care o ridică implicit aceste mișcări, este simplă: dacă Teheranul chiar crede că loviturile americane sunt „iminente”, cât de mult spațiu mai rămâne pentru diplomație?
Implicația globală: când „managementul de criză” devine noua guvernare
Dincolo de Iran, această reorganizare are două consecințe pe care Europa și regiunea nu-și permit să le ignore.
Prima: crește riscul de calcul greșit. Când un stat intră în logica „atacurile sunt inevitabile”, orice incident poate fi interpretat ca începutul războiului. În Orientul Mijlociu, astfel de interpretări au aprins conflicte mai repede decât au reușit diplomații să le stingă.
A doua: se consolidează modelul „securitate înainte de orice”. Într-un asemenea model, economia, drepturile civile și chiar guvernarea de zi cu zi sunt subsumate aparatului de securitate. Pentru populația iraniană, asta poate însemna mai puțină transparență și mai mult control; pentru vecini, un Iran mai imprevizibil; pentru marile puteri, un interlocutor mai greu de „citit”, fiindcă decizia se mută și mai mult în cercuri restrânse.
Rămâne întrebarea esențială: dacă statul iranian își pregătește deja scenariul în care liderul suprem dispare, nu cumva recunoaște – fără să o spună – că se apropie de cea mai periculoasă fază a confruntării cu Washingtonul? În astfel de momente, nu declarațiile fac istorie, ci mecanismele de putere activate în tăcere.
Surse: Euronews; Israel Hayom/(The New York Times)
