Donald Trump se laudă, de la Miami, că SUA au „distrus 42 de nave ale marinei iraniene în 3 zile”, și nu livrează doar o cifră de front. Livrează, fără să vrea, o teză: lumea intră într-o eră în care forța militară se îmbracă în limbaj moral, iar legitimitatea se negociază la televizor, nu la ONU.
În același timp, o parte a presei și a analiștilor încearcă să pună această ofensivă sub umbrela „Responsibility to Protect” (R2P) – principiul adoptat de ONU după rușinea globală din Rwanda și Srebrenica, care spune că atunci când un stat își măcelărește sau terorizează populația, comunitatea internațională are o obligație să intervină. Problema? R2P a fost gândit ca un mecanism cu frână: autorizarea Consiliului de Securitate. Iar frâna e blocată de veto-uri.
O cifră, o justificare și o propoziție care schimbă miza
La reuniunea „Shield of Americas” din Miami, alături de lideri din mai multe state latino-americane, președintele SUA a prezentat operațiunea din Iran ca pe un succes fără echivoc: „mergem foarte bine”, „am distrus 42 de nave… în 3 zile”, plus „aviația și telecomunicațiile”. Apoi a oferit justificarea standard a ultimilor ani: „trebuia să intervenim, erau foarte aproape de arma nucleară”. Și a închis cercul moral: SUA ar fi făcut „un favor lumii”.
Această triadă – succes militar, urgență nucleară, bine global – e mai mult decât retorică. E încercarea de a produce legitimitate în timp real. Nu în sălile ONU, ci în spațiul public, cu un mesaj simplu, greu de contestat în absența unor date independente: dacă „i-am oprit” și „am protejat lumea”, cine mai are dreptul să întrebe „cu ce mandat”?
R2P, principiul care trăiește fără mecanismul lui
Într-un comentariu din presa israeliană, fostul editor Associated Press Dan Perry argumentează că, ironic, Trump și premierul israelian Benjamin Netanyahu ajung să „operaționalizeze” R2P – chiar dacă nu intenționat. R2P, născut la Summitul Mondial din 2005, a apărut tocmai pentru a evita repetarea genocidelor și a masacrelor: când un stat eșuează să-și protejeze cetățenii de genocid, crime de război, epurare etnică sau crime împotriva umanității, comunitatea internațională are o obligație morală să acționeze.
Dar aici e fisura: aplicarea „cu forță” trebuia să treacă prin Consiliul de Securitate. După Libia 2011 – când intervenția NATO, pornită sub pretextul protejării civililor, a fost percepută de Rusia și China ca o schimbare de regim mascată – Moscova și Beijingul au devenit și mai alergice la orice invocare R2P. Siria a arătat apoi blocajul structural: atrocități, limbaj R2P, dar și rezoluții veto repetate, adesea cu China alături de Rusia.
Cu alte cuvinte: principiul a rămas, mecanismul s-a rupt. Iar când mecanismul e rupt, tentația marilor puteri e să-l înlocuiască cu „mandatul de la televizor”.
Iranul: pragul moral versus riscul de haos
Perry susține că Iranul ar îndeplini pragul R2P, mai ales după „masacrele recente ale protestatarilor”: ucideri, detenții arbitrare, tortură, represiune sistemică – descrise ca „crime împotriva umanității”. Mai mult, influența regională a Teheranului, prin miliții jihadiste, ar fi prelungit instabilitatea și războaiele în Liban, Siria, Yemen, Irak și teritoriile palestiniene, extinzând discuția despre „protecție” și dincolo de granițele Iranului.
Dar chiar și dacă accepți diagnosticul moral, rămâne întrebarea care ar trebui să fie prima într-o democrație: ce urmează după lovitură? Libia a fost lecția că „intervenția pentru civili” poate produce un vacuum care ucide tot civili. Iar în Iran, miza e și mai mare: un stat mare, o societate fracturată, o arhitectură de securitate densă, plus riscul proliferării.
Comentariul notează că „prima zi a noului război” ar fi schimbat radical evaluările, printr-o „decapitare rapidă” a regimului, inclusiv a liderului suprem Ayatollah Ali Khamenei, și prin pierderi succesive în rândul conducerii: miniștri ai apărării, vârfuri militare și paramilitare, un fost președinte, consilieri de top. Un șoc de acest tip poate deschide o fereastră pentru negocierea unei tranziții – sau poate arunca țara într-o competiție violentă între centre de putere.
Și aici apare dilema reală, dincolo de sloganuri: dacă scopul e „protecția”, atunci protecția civililor nu e un detaliu, e criteriul de evaluare. Orice altceva devine doar rebranding pentru război.
Cinismul liderilor și criza de legitimitate
Perry nu-i menajează nici pe protagoniști. Despre Trump spune că e capabil să invoce oricând interesul pentru petrol și critică faptul că nu ar fi cerut aprobarea Congresului pentru acțiunea militară, pierzând „legitimitatea sistemică”. Despre Netanyahu amintește contextul intern: proces de mită, alegeri în câteva luni, scădere în sondaje, percepția publică că ar putea manevra pentru a-și prelungi puterea. În această lectură, avem „vase imperfecte”: lideri acuzați de cinism care ajung, accidental sau oportunist, să se suprapună peste un principiu moral al ONU.
Întrebarea pe care o evită propaganda, dar pe care o pune realitatea, e simplă: dacă motivațiile sunt suspecte, rezultatul poate fi totuși legitim? Uneori da. Dar numai dacă există un plan credibil pentru „după”, o minimă transparență asupra obiectivelor și o limitare reală a violenței asupra civililor.
Finalul nu e despre Trump sau Netanyahu, ci despre ordinea globală: când Consiliul de Securitate e paralizat, iar veto-ul face imposibilă acțiunea colectivă, lumea va vedea tot mai des intervenții unilaterale ambalate în limbaj moral. R2P riscă să nu mai fie o frână împotriva atrocităților, ci un steag sub care fiecare își justifică propria forță. Iar atunci „favorul făcut lumii” devine o propoziție periculoasă: cine decide, de fapt, ce e un favor?
Surse: The Jerusalem Post; Corriere TV (Corriere della Sera)