UPDATE: Potrivit Reuters, autoritățile cubaneze au început să restricționeze funcționarea unor stațiuni turistice, inclusiv resorturi de plajă, pe fondul unei crize acute de combustibil care se extinde dincolo de sectorul energetic. Guvernul de la Havana a anunțat că prioritatea va fi menținerea serviciilor esențiale — spitale, transport public și infrastructură critică — în condițiile în care livrările de petrol au fost sever afectate de noile măsuri impuse de Statele Unite asupra rețelelor de aprovizionare ale insulei.
Reuters notează că impactul începe să se resimtă la nivelul întregii economii: penele de curent sunt tot mai frecvente, transportul este perturbat, iar sectorul turistic — una dintre principalele surse de valută ale Cubei — este forțat să „compacteze” operațiunile, mutând turiștii în mai puține locații pentru a reduce consumul de combustibil. Situația subliniază fragilitatea structurală a economiei cubaneze într-un context de presiune externă crescută și opțiuni interne tot mai limitate.
Când energia devine armă, nu resursă
Cuba intră într-un nou regim de avarie: benzină raționalizată, program de lucru scurtat, școli cu orar redus, trenuri rare. Nu e doar o criză de energie. E o demonstrație de forță geopolitică în care combustibilul nu mai e marfă, ci pârghie de constrângere, iar nota de plată se vede în viața de zi cu zi – de la transportul alimentelor până la oxigenul din spitale.
Foto credit: Photo by A Perry on Unsplash
În Ucraina, Rusia a arătat limpede ce înseamnă energia ca armă: lovești rețeaua și societatea începe să funcționeze pe generator, pe improvizație, pe frică. În Cuba, nu vorbim de rachete, ci de strangulare prin aprovizionare: dacă nu intră petrolul, se opresc roțile. Metoda diferă; logica e aceeași.
Havana spune că se pregătește pentru „deficite severe” și introduce măsuri care intră în vigoare de luni. Washingtonul, prin retorică și mișcări asociate administrației Trump, transmite exact opusul ideii de „dialog”: presiune maximă, până la cedare.
Raționalizarea nu e plan economic. E triaj.
Într-un discurs televizat, vicepremierul Óscar Pérez-Oliva Fraga a anunțat restricții la vânzarea de combustibil și reducerea activităților administrative neesențiale la patru zile pe săptămână, pentru economisirea energiei. Mesajul e simplu: statul își conservă resursele ca să țină în viață ce nu-și permite să piardă – sănătatea, agricultura, apa, educația, apărarea.
Măsurile se propagă imediat:
- Muncă la distanță împinsă masiv în sectorul public.
- Educație: model hibrid pentru secundar și învățământ superior (primarul și creșele rămân deschise).
- Carburant alocat prioritar pentru servicii esențiale; populația se lovește de restricții la pompă.
În termeni reali, asta înseamnă că economia nu mai este „încetinită” – este pusă pe avarie ca să nu se prăbușească lanțurile de aprovizionare.
Cum s-a ajuns aici: Venezuela, Mexic și „cordonul sanitar” american pe petrol
Cuba depinde structural de importuri de petrol. Iar Reuters notează că nu a mai primit combustibil importat din decembrie, pe fondul tăierii fluxurilor și al presiunii crescânde asupra livrărilor.
În paralel, Casa Albă a ridicat miza: la final de ianuarie, Trump a amenințat cu tarife împotriva produselor din orice țară care livrează petrol Cubei, printr-un ordin executiv bazat pe o declarație de „urgență națională” (fără să precizeze atunci ratele tarifelor sau țări țintă). Mesajul e pentru piață și pentru armatori: chiar dacă Havana găsește petrol „pe spot”, costul politic al transportului poate deveni prohibitiv.
Mexicul încearcă să găsească formule pentru a ajuta Cuba fără să fie lovit de tarife; în același timp discută despre ajutor umanitar și recunoaște riscurile economice, tocmai din dependența de piața SUA.
Asta e miza reală: nu doar dacă Cuba poate cumpăra petrol, ci dacă îl mai poate aduce.
Când „criza” devine normalitate, pericolul e invizibil
Partea cea mai periculoasă nu e șocul. E adaptarea. Când penele de curent, coada și raționalizarea intră în rutină, instituțiile încep să funcționeze „din inerție” până când o avarie mică produce un efect mare.
Havana spune că va proteja spitalele, maternitatea, urgențele și tratamentele critice (inclusiv cancer). Dar asta e tot un semn al fragilității: când statul ajunge să enumere public ce va mai ține aprins, înseamnă că restul e negociabil.
„Negocieri fără presiuni” vs. „schimbare de regim”
Díaz-Canel repetă ideea de dialog „fără presiuni și precondiții”. Problema e că spațiul de manevră se îngustează când chiar vârful diplomației americane spune public că și-ar dori schimbare de regim în Cuba. Nu e un detaliu de culoare; e semnalul că presiunea are un scop politic explicit.
În acest cadru, orice „negociere” devine o capcană semantică: ce poate oferi Havana fără să pară că cedează suveranitatea, și ce poate accepta Washingtonul fără să-și contrazică strategia de „maximum pressure”?
Miza mare: testul sancțiunilor ca instrument energetic
Cuba nu e un gigant economic, dar e un simbol – și un teren de test. Cât de departe poate merge o superputere în a bloca energetic un stat, fără ca efectul să devină o criză umanitară vizibilă, dar „administrabilă” politic?
În Ucraina, energia a fost lovită ca infrastructură. În Cuba, energia e lovită ca logistică. În ambele cazuri, ținta reală nu e doar un regim, ci capacitatea unei societăți de a trăi normal.
Iar întrebarea incomodă rămâne aceeași: când energia devine armă, câtă suferință colaterală intră în „calculul acceptabil”?
Surse: Reuters, The Washington Post, Anadolu Agency, Deutsche Welle
