În estul Libanului, o operațiune israeliană care urmărea rămășițele unui aviator dispărut de aproape 40 de ani s-a terminat cu zeci de morți, localități sfâșiate de bombardamente și o nouă treaptă pe scara războiului cu Hezbollah. Când o armată își riscă forțele pentru a-și aduce acasă un soldat, mesajul e puternic; când același demers produce un crater într-un sat și 41 de civili morți, mesajul devine global: conflictul nu mai are frâne politice, doar justificări.
Punctul de plecare e aproape mitologic în Israel: Ron Arad, navigator al forțelor aeriene, dispărut în 1986 după ce s-a catapultat din avionul avariat în timpul unui raid în sudul Libanului. De atunci, a rămas o rană deschisă în societatea israeliană și un simbol al „contractului” dintre stat și militari. Președintele Isaac Herzog spunea anul trecut că Israel „nu trebuie să înceteze niciodată eforturile” de a-l aduce pe Arad la înmormântare în Israel. Doar că, în 2026, această promisiune se lovește de realitatea unui front libanez care arde.
Operațiunea care a aprins Bekaa: de la mormânt la bombardament
Potrivit armatei libaneze, două elicoptere israeliene au aterizat vineri, la ora 22:00, în apropiere de Nabi Chit și Khraibeh, la granița siriano-libaneză, în valea Bekaa. Ținta: un cimitir din Nabi Chit, unde comando-uri au început să sape un mormânt despre care credeau că ar putea conține rămășițele lui Ron Arad. Hezbollah susține că a observat „infiltrarea” (vorbește chiar de patru elicoptere venite „din direcția Siriei”) și că a ambuscat trupele în apropierea cimitirului, cu sprijinul unor localnici.
De aici, povestea devine una a reflexelor militare: expunerea forței la sol, schimb de focuri, apoi dominația aeriană. Armata libaneză afirmă că Israelul a lansat cel puțin 40 de lovituri aeriene asupra zonei, iar confruntările au ținut până la ora 03:00. Euronews notează „cel puțin 12” lovituri asupra orașului Nabi Chit în noaptea de vineri. Indiferent de numărătoare, efectul e același: clădiri nivelate, drum principal impracticabil, un crater uriaș și muniții împrăștiate, descrise de martori și de jurnaliștii aflați la fața locului.
Bilanțul central: Ministerul Sănătății din Liban a anunțat 41 de morți și 40 de răniți în urma loviturilor asupra Nabi Chit și împrejurimi. Armata libaneză a confirmat moartea a trei militari libanezi „ca urmare a bombardamentului violent” asociat operațiunii. Israelul, la rândul său, spune că nu a avut răniți și că nu a găsit „nicio urmă” relevantă pentru Arad.
Asta ridică o întrebare incomodă: cât de „proporțional” mai poate fi un răspuns militar când miza inițială este recuperarea unor rămășițe, iar finalul înseamnă zeci de victime și infrastructură făcută una cu pământul?
Războiul simbolurilor: Ron Arad, Hezbollah și politica „obligației”
În Israel, cazul Arad nu e doar o investigație; e o instituție emoțională. Un fost ofițer implicat în căutări (citat de The Guardian) spune că o asemenea operațiune se bazează pe „informații proaspete” și că „faptul că există un război major nu schimbă nimic”, invocând „obligația” de a pune capăt tragediei.
Dar chiar în interiorul acestei logici apar fisuri. Tami Arad, văduva lui Ron Arad, a mulțumit celor implicați, însă a cerut explicit să nu fie puse vieți de soldați „în pericol” pentru această căutare: mai bine durerea incertitudinii decât vestea că un militar a fost rănit sau ucis într-o misiune pentru a aduce „oasele”, dacă sunt ale lui.
În Liban, imaginea e inversă: un sat și o regiune în care „rezistența” e identitate politică. Primarul din Nabi Chit, Hani Moussawi, spune că Israelul a emis avertismente de evacuare la prânz, vineri, și că au scos copiii din oraș. Apoi descrie retragerea israeliană urmată de bombardament „indiscriminat și foarte greu”, cu „distrugeri în zeci de locuri”. Și adaugă fraza care arată de ce conflictul se auto-alimentează: „cât timp Israelul există, vom continua să-i rezistăm”.
Când ambele părți își construiesc acțiunile pe un absolut moral (datoria față de soldați vs. datoria de a rezista), spațiul pentru dezescaladare se îngustează dramatic.
Ce se ascunde în spatele episodului: infiltrare, deghizare, presiune politică
O acuzație rar discutată în astfel de episoade: șeful armatei libaneze, Rudolphe Haykal, afirmă că soldații israelieni ar fi purtat uniforme similare cu ale armatei libaneze și ar fi folosit vehicule și ambulanțe asemănătoare celor ale Islamic Health Authority (structură asociată Hezbollah). Dacă această relatare se confirmă, ea poate deveni combustibil diplomatic și propagandistic, pentru că atinge un nerv sensibil: folosirea simbolurilor medicale și a deghizării într-un teatru de operațiuni.
În paralel, Haykal avertizează că atacurile israeliene „împiedică implementarea planului armatei” de a dezarma Hezbollah. Aici intrăm în miezul paradoxului libanez: statul e presat să slăbească Hezbollah, dar fiecare rundă de bombardamente îi întărește argumentul central — că fără Hezbollah, comunitățile și teritoriul ar fi vulnerabile.
Israelul nu mai vorbește doar în termeni tactici, ci strategic-politici. Ministrul Apărării, Israel Katz, i-a transmis președintelui libanez Joseph Aoun că Libanul va plăti un „preț foarte greu” dacă nu dezarmează Hezbollah: dacă alegerea va fi între „protejarea civililor noștri și siguranța soldaților noștri” sau „Liban”, Israelul va alege prima variantă. Tradus: responsabilitatea e împinsă integral către Beirut, iar costul va fi colectiv.
Între timp, ONU încearcă să stingă incendiul cu instrumente diplomatice. Coordonatoarea specială a ONU pentru Liban, Jeanine Hennis-Plasschaert, avertizează că „pe cât de rele sunt lucrurile azi, sunt pe cale să devină și mai rele” și cere negocieri Liban–Israel ca posibil „game changer”.
De ce contează dincolo de Liban: un front care poate scăpa de sub control
Acest episod nu e doar o știre despre o operațiune eșuată. E o mostră de război modern în care:
– o acțiune de comandouri devine, în câteva ore, o campanie aeriană;
– un simbol național (Ron Arad) poate declanșa decizii cu efecte regionale;
– statul libanez e prins între presiunea de a dezarma Hezbollah și realitatea că nu controlează escaladarea;
– iar conflictul Israel–Hezbollah se amestecă cu o dinamică mai largă: Hezbollah a justificat tirurile asupra Israelului ca răspuns la uciderea liderului suprem iranian Ali Khamenei, iar Libanul raportează „aproape 300” de morți în atacuri israeliene „din luni” (conform Ministerului Sănătății din Liban, citat de Al-Monitor).
Rămâne întrebarea care apasă peste toate declarațiile: dacă o misiune pentru un dispărut din 1986 poate produce, într-o singură noapte, zeci de morți și un nou val de amenințări politice, cât de departe suntem de momentul în care logica „obligației” va înghiți complet logica păcii?
Surse: The Guardian, Al-Monitor, Euronews (pe baza relatărilor AP/AFP citate de publicații)