Pe faleza Bial din Beirut, efectele războiului nu se mai văd doar în bilanțuri și hărți de front, ci și în adăposturile improvizate, în lipsa apei și a condițiilor sanitare și în teama tot mai mare de boli. Potrivit unor relatări de la fața locului publicate de Associated Press și preluate de Euronews, spațiile publice din capitala libaneză au devenit refugiu pentru familii care au fugit din calea bombardamentelor și care nu mai știu dacă vor avea unde să se întoarcă.
În ultimele săptămâni, intensificarea confruntărilor dintre Hezbollah și Israel a împins sute de mii de libanezi din localități de graniță și din orașe din sud către Beirut sau către orice loc care poate oferi un adăpost minim. Potrivit acelorași relatări, loviturile aeriene au afectat nu doar sudul țării, ci și suburbiile sudice ale Beirutului, precum și zone din nord și din est, extinzând sentimentul de insecuritate la nivelul întregii țări.
Pe faleză, oamenii trăiesc în corturi improvizate, prinse cu pietre și frânghii, în spații înguste în care familii întregi încearcă să doarmă, să gătească și să păstreze un minimum de ordine. Mărturiile culese de AP descriu o stare de epuizare și nesiguranță profundă. Unii dintre cei ajunși aici au refuzat să fie filmați, iar întrebarea care apare tot mai des nu mai este doar când se vor opri bombardamentele, ci dacă mai există un loc în care să se poată întoarce.
Această schimbare de perspectivă spune mult despre profunzimea crizei. Nu mai este vorba doar despre o fugă temporară din calea violenței, ci despre riscul ca strămutarea să devină o realitate de durată pentru un număr foarte mare de oameni.
Printre cei intervievați de Associated Press se află și Mohammed Daghman, un bărbat strămutat din Nabatiyeh, care acuză autoritățile că știu ce se întâmplă, dar nu reacționează eficient. Mărturia sa exprimă o percepție tot mai răspândită în rândul celor afectați: aceea a unui stat absent într-un moment de nevoie extremă.
Într-un Liban deja slăbit de crize economice, instituționale și politice succesive, capacitatea statului de a răspunde unui asemenea șoc umanitar devine o probă majoră. Din relatările din teren reiese că, pentru mulți strămutați, sprijinul a venit mai ales din inițiative individuale, campanii comunitare și solidaritate locală, nu dintr-un mecanism public suficient de coerent și vizibil.
Un alt risc major este cel sanitar. Mahdi Omar, strămutat din suburbiile sudice ale Beirutului, a descris pentru AP plecarea ca pe o fugă precipitată, în care oamenii nu au avut timp nici măcar să-și adune lucrurile esențiale. În aceste condiții, nevoile devin imediate și elementare: hrană, produse de igienă, apă curată și acces la facilități sanitare. El a avertizat că, în lipsa unor condiții minime de igienă, pot apărea scabia și păduchii, în special în rândul copiilor.
Aglomerația, umezeala și lipsa toaletelor transformă astfel criza militară într-o criză umanitară cu potențial sanitar. Pentru o populație deja traumatizată de război și strămutare, efectele nu mai sunt doar medicale, ci și sociale, economice și educaționale.
Tot din mărturiile culese de AP reiese însă și un alt aspect: solidaritatea dintre oameni. Mustafa Atoui, strămutat din Siddiqin, a spus că ajutorul vine de la cetățeni „indiferent de afilierea sectară”, un detaliu important într-o țară adesea blocată de diviziuni confesionale și calcule politice. În același timp, observația sa arată și limitele răspunsului instituțional: acolo unde statul nu face față, societatea încearcă să umple golul.
Potrivit lui Atoui, adăposturile sunt deja pline, iar mulți dintre cei fugiți nu au reușit să-și recupereze bunurile. Când capacitatea de primire este depășită, strămutarea se revarsă inevitabil în spațiile publice: faleze, trotuare, parcări, zone improvizate pentru supraviețuire.
Dimensiunea crizei este confirmată și de datele Organizației Internaționale pentru Migrație, care estimează că cea mai recentă intervenție israeliană împotriva Hezbollah a dus la strămutarea a aproximativ 1 milion de cetățeni libanezi. Pentru o țară mică, deja vulnerabilă economic și instituțional, această cifră are o greutate uriașă.
Miza depășește însă Beirutul și chiar Libanul. Conflictele prelungite nu produc doar victime directe, ci și societăți suspendate, în care educația copiilor, continuitatea muncii și perspectiva unei reveniri la normal devin tot mai fragile. În astfel de situații, reconstrucția nu mai înseamnă doar refacerea unor clădiri, ci și refacerea încrederii într-un contract social grav afectat.
Iar când întrebarea dominantă nu mai este când se va opri războiul, ci dacă mai există un acasă la care să te poți întoarce, criza intră într-o etapă și mai profundă: aceea în care strămutarea riscă să devină, treptat, noua normalitate.
Surse: Euronews (material bazat pe relatări Associated Press), IOM
