Weekendul trecut, pe 17 octombrie, Franța a ieșit în stradă. Aproximativ 550.000 de persoane, potrivit autorităților, sau 800.000, după estimările organizatorilor. În spatele acestor cifre se aflau patru săptămâni de proteste studențești, nemulțumiri legate de costul vieții și o revoltă socială care depășise demult revendicarea inițială privind prețurile combustibilului.
Apoi au venit violențele. Ciocniri cu poliția, magazine jefuite, clădiri publice vandalizate, primăria din Limoges incendiată, un birou de turism din Lyon, amenajat într-o clădire din secolul al XIX-lea, distrus de flăcări. Autoritățile din Lyon au vorbit despre sute de magazine afectate de jafuri.
Până joi, 22 octombrie, bilanțul judiciar ajunsese la 2.700 de persoane plasate în custodia poliției, dintre care peste o treime trimise în fața justiției în vederea urmăririi penale, și 217 persoane încarcerate, potrivit ministrului francez al Justiției, Gérald Darmanin.
Asta nu mai e doar statistică de ordine publică. E și contabilitatea unui stat care, pentru câteva ore, a părut că pierde controlul asupra unor părți din propriile orașe.
Iar când un stat pierde controlul, chiar și temporar, tentația este să schimbe regulile jocului. Să împartă strada în două: protestul acceptabil și protestul care trebuie împiedicat înainte de a începe.
În Franța, autoritățile au anunțat restricții pentru manifestațiile programate sâmbătă, 24 octombrie. Organizațiilor sindicale li se permit anumite trasee, în timp ce grupurile informale, mai greu de identificat și de controlat, întâmpină interdicții. La Paris, marșul CGT dintre Bastille și Nation a primit undă verde, dar un traseu central propus de „vestele galbene” a fost interzis. În alte orașe, inclusiv Grenoble, Rouen, Le Havre și Toulon, au fost introduse restricții asupra manifestațiilor din zonele centrale.
Autoritățile au argumente serioase: trebuie să protejeze oamenii, magazinele, clădirile publice și dreptul celor care vor să protesteze pașnic. Incendierea unei primării nu este o formă de dialog social, iar jefuirea unui magazin nu devine legitimă pentru că se desfășoară în apropierea unei demonstrații.
Dar între prevenirea violenței și restrângerea excesivă a dreptului de a protesta există o graniță pe care guvernele trebuie să o explice, nu doar să o traseze.
Nu îți interzic furia, îți interzic locul unde să o pui.
Aceasta este percepția pe care asemenea măsuri riscă să o alimenteze.
Problema devine inevitabil politică. Franța intră în ultimele luni ale președinției lui Emmanuel Macron, înaintea alegerilor din 18 aprilie și 2 mai 2027. Într-un asemenea calendar, fiecare geam spart poate deveni muniție electorală, iar fiecare interdicție, un test al limitelor autorității.
Macron a denunțat grupurile violente pe care le consideră responsabile pentru atacurile împotriva instituțiilor și a vorbit despre organizații de extremă stângă care urmăresc destabilizarea republicii. Este o acuzație gravă, care poate fi justificată în cazul unor grupări ce urmăresc deliberat confruntarea violentă. Dar ea nu poate fi extinsă automat asupra sutelor de mii de oameni care au ieșit în stradă pentru salarii, educație și costul vieții.
Aici apare riscul unei confuzii convenabile: dacă întreaga criză este discutată exclusiv în termenii securității, revendicările sociale dispar treptat din cadru. Nu mai vorbim despre combustibil, școli subfinanțate sau precaritate. Vorbim despre revolte, poliție, interdicții și pedepse.
Numai că strada franceză nu este un partid cu sediu și ștampilă.
„Vestele galbene”, mișcare născută din mobilizarea online și dintr-o nemulțumire fără conducere centralizată, sunt dificil de încadrat în mecanismele obișnuite ale negocierii politice. Nu există întotdeauna un lider căruia să-i telefonezi, o structură care să semneze un acord sau o organizație capabilă să garanteze că oamenii vor respecta un traseu.
Când poliția din Paris a interzis un marș central și a impus restricții asupra traseelor, Benjamin Ball, unul dintre coordonatorii mișcării și administratorul unei hărți online a protestelor, a răspuns simplu: „Nu vom semna asta.”
Nu este doar o dispută despre Bastille, Nation sau Place de la République. Este și despre cine stabilește condițiile în care nemulțumirea publică se poate manifesta.
Dincolo de Alpi, Italia trece printr-o criză care arată aceeași rană economică, dar cu altă hemoragie: logistica.
Camionagiii protestează împotriva prețului motorinei, transporturile sunt perturbate, porturile din sud sunt afectate, iar unele supermarketuri se confruntă cu lipsuri de produse. În regiunea Napoli, blocajele au lovit inclusiv producția de mozzarella de bivoliță, cu pierderi estimate la trei milioane de euro în numai 24 de ore.
Dacă Franța arde simboluri, Italia blochează frigiderul.
Și nu este doar o metaforă. Laptele care nu ajunge la fabrică nu poate aștepta până când guvernul și transportatorii găsesc o formulă acceptabilă. Produsele perisabile transformă fiecare zi de protest într-o pierdere imediată. Într-o economie construită pe livrări rapide, un camion oprit poate conta uneori mai mult decât o fabrică închisă.
Guvernul Giorgiei Meloni încearcă să răspundă cu bani. Un decret adoptat joi prevede, între alte măsuri, 60 de milioane de euro pentru sprijinirea costurilor cu combustibilul în agricultură, fonduri care ar urma să acopere aproximativ 121 de milioane de litri de carburant, cu o contribuție de până la 45 de cenți pe litru. Autoritățile promit deblocarea rapidă a plăților prin Agea.
Statul italian încearcă să cumpere timp și, poate, suficientă liniște pentru ca lanțurile de aprovizionare să înceapă din nou să funcționeze.
Dar banii nu rezolvă automat conflictul. Protestele au continuat, unele livrări au fost reluate treptat, iar guvernul a luat în calcul și instrumente administrative pentru a pune capăt blocajelor.
Este aceeași dilemă întâlnită în Franța, tradusă însă în facturi, prețuri și lanțuri logistice: dreptul la protest există, dar cât de departe poate merge atunci când efectele sale ajung să fie suportate de întreaga populație?
Un răspuns simplu nu există. Iar tocmai această dificultate face ca situația să fie exploatabilă politic.
Pentru că, între timp, de cealaltă parte a Atlanticului, Europa a devenit material de campanie electorală.
La un miting din Kansas, pe 19 octombrie, Donald Trump a invocat imaginile revoltelor din Franța pentru a avertiza alegătorii americani asupra a ceea ce, în interpretarea sa, ar putea provoca adversarii politici. A pus violențele în legătură cu imigrația, extremismul și politicile stângii, apoi a transformat comparația într-un argument pentru alegerile americane de la mijloc de mandat.
Mesajul era simplu: priviți Franța și imaginați-vă America dacă adversarii noștri câștigă.
O parte a presei conservatoare americane a amplificat aceeași asociere. Imagini cu incendii, magazine devastate și confruntări cu poliția au fost prezentate ca avertismente despre imigrație, radicalism și presupusele consecințe ale politicilor progresiste.
Franța nu mai apărea ca o societate confruntată cu revendicări economice, violențe și o criză complicată a reprezentării politice. Devenea un exemplu despre ce s-ar putea întâmpla în Statele Unite.
E o scenă aproape comică, dacă n-ar fi atât de eficientă.
Protestele declanșate de costul vieții și de nemulțumirile din educație sunt reciclate în America într-o poveste despre imigrație, comunism și supraviețuirea civilizației occidentale. Imaginile sunt aceleași, dar sensul lor se schimbă odată cu publicul.
Italia, cu șoferii săi de camion, porturile perturbate și produsele care nu mai ajung la raft, poate intra la rândul ei în acest colaj: încă o țară europeană prezentată drept dovadă că modelul politic și social al continentului nu mai funcționează.
Europa nu mai este doar un continent cu probleme. Devine un ecran pe care o parte a politicii americane proiectează propriile temeri înaintea alegerilor din noiembrie.
Aici se află mecanismul cel mai interesant.
Reacția autorităților franceze și discursul unei părți a presei conservatoare americane pornesc din situații și interese diferite, dar riscă să producă un efect asemănător: imaginile violențelor ocupă centrul scenei, iar revendicările sociale care au scos sute de mii de oameni în stradă trec în plan secund.
La Paris, discuția se concentrează asupra grupurilor violente, a interdicțiilor și a dispozitivelor de securitate. În America, aceleași imagini devin argumente despre imigrație, ideologie și amenințări interne.
În niciunul dintre cazuri nu rezultă că problemele economice au dispărut. Dar ele devin mai greu de auzit.
Aceasta este puterea imaginilor politice: nu trebuie să fie false pentru a construi o poveste incompletă. Uneori este suficient să selectezi ceea ce arăți și să lași restul în afara cadrului.
Când Macron vorbește despre revenirea la calm, nu este greu să-i înțelegi prioritatea. Un guvern are obligația să împiedice repetarea incendiilor și a jafurilor. Oamenii care au ieșit pașnic în stradă au, la rândul lor, dreptul să nu fie confundați cu cei care au distrus magazine și instituții publice.
Dar calmul, în politică, poate deveni uneori numele politicos al amneziei.
Dacă revenirea la ordine este tratată ca rezolvarea crizei, atunci întrebările care au adus oamenii în stradă rămân fără răspuns. Iar dacă restricțiile sunt percepute drept o pedeapsă colectivă pentru comportamentul unor grupuri violente, statul riscă să ofere protestatarilor încă un motiv de neîncredere.
În Italia, ajutorul pentru motorină poate reduce presiunea imediată. În Franța, desfășurarea suplimentară a forțelor de ordine poate preveni repetarea violențelor. Sunt măsuri care pot avea efecte reale și necesare.
Dar controlul unei crize nu înseamnă neapărat soluționarea ei.
În spatele cifrelor — 550.000 de manifestanți potrivit guvernului francez, 2.700 de persoane plasate în custodia poliției, sute de magazine afectate, milioane de euro pierdute într-o zi în industria alimentară italiană — există o realitate mai greu de măsurat: sentimentul că statul cere disciplină într-o economie care oferă tot mai puțină siguranță.
Iar acest sentiment nu dispare odată cu evacuarea unei piețe sau redeschiderea unei autostrăzi.
Sâmbătă, 24 octombrie, Franța se pregătește pentru o nouă zi de mobilizare. Autoritățile au anunțat un dispozitiv de securitate considerabil mai amplu, cu aproximativ 80.000 de polițiști și jandarmi.
Va fi un test al capacității statului de a proteja ordinea publică fără a transforma dreptul la protest într-o excepție administrativă.
Dar va fi și un test al mișcărilor de protest: dacă vor reuși să păstreze în centrul atenției revendicările economice și sociale sau dacă violențele vor oferi din nou imaginile care vor domina știrile.
Și, undeva, pe ecranele din America, aceleași imagini vor putea rula ca avertisment, ca armă electorală sau ca spectacol politic.
Întrebarea care rămâne nu este numai dacă vor exista din nou violențe. Este cine va reuși să fixeze povestea: statul, cu decretul și traseul aprobat; protestatarii, cu revendicările lor; sau cei care urmăresc evenimentele de la mii de kilometri și le dau un sens potrivit propriilor campanii.
Într-o epocă în care totul devine clip, Europa riscă să fie, simultan, câmp de luptă și material de campanie pentru altcineva.
Surse: Le Monde, The Local France, Euronews, Associated Press, Fox News, Roll Call/Factbase, Service-Public.fr
