379 de deținuți politici ar urma să iasă din închisori „între diseară și mâine dimineață”, spune deputatul Jorge Arreaza. Dar adevărata știre nu e cifra, ci felul în care noua putere interimară din Venezuela încearcă să rescrie trecutul: oferă iertare fără să recunoască represiunea și păstrează, ca instrument de disciplinare, excluderi care lovesc fix în actorii incomozi.
După capturarea lui Nicolás Maduro de către forțe americane și transferul lui la New York, Caracasul trăiește un paradox: vorbește despre „reconciliere”, în timp ce tranziția pare supravegheată din exterior, iar miza economică, petrolul, rămâne la vedere.
O amnistie care promite mult, dar nu pentru toți
Legea a fost adoptată în unanimitate de Adunarea Națională și acoperă fapte din perioada 1999–2026, adică aproape întreg ciclul politic dominat de chavism. În termeni practici, ea stinge răspunderi penale pentru persoane anchetate sau condamnate pe motive politice și închide dosare legate de proteste ori „delicte” asociate confruntării politice. Include și o garanție importantă: cei amnistiați nu ar trebui să poată fi rearestați pentru aceleași fapte, iar exilații își pot gestiona procedurile prin avocați.
Totuși, amnistia vine cu o listă de „nu”: sunt excluși aproximativ 200 de militari acuzați de rebeliune și, în general, membri ai forțelor de securitate condamnați pentru fapte încadrate la „terorism”. În plus, legea nu se aplică celor acuzați că au „promovat” sau „facilitat” acțiuni armate ori forțate împotriva suveranității Venezuelei cu sprijin străin — formulare care, în mod transparent, țintește profiluri ca María Corina Machado, acuzată de chavism că ar fi cerut intervenție externă.
Aici se vede intenția politică: se eliberează presiunea socială, dar se păstrează un cordon sanitar în jurul celor care pot revendica, credibil, că regimul a căzut și cu ajutorul apelurilor lor externe.
„Iertare” fără adevăr: reconciliere sau cosmetizare?
Președinta interimară Delcy Rodríguez a promulgat legea cu un mesaj de împăcare: „Trebuie să știi să ceri iertare, trebuie să știi să primești iertare”, vorbind despre „noi alamedas” pentru politica venezueleană. Dar textul și negocierile din spatele lui arată altceva: nu există o recunoaștere explicită a represiunii și nici o reparare simbolică a abuzurilor.
Din contra, opoziția dură vede în asta o capcană morală și juridică. David Smolansky, politician și jurnalist apropiat de cercul Mariei Corina Machado, a ironizat logica: după ce ți se inventează o infracțiune, ești „iertat” pentru că n-ai comis-o, iar puterea își cere iertare pentru încarcerare, tortură, hărțuire și exil — fără să admită oficial nimic.
Mai mult, nu au fost abrogate legi care au permis condamnări pentru gesturi banale, precum critici pe rețele sociale sau în aplicații de mesagerie. Se promite că acesta ar fi „următorul” subiect parlamentar — dar deocamdată, infrastructura legală a fricii rămâne în picioare.
Eliberări condiționate, justiție politizată și semnalul către Washington
Arreaza a spus că procuratura a trimis solicitări către instanțe pentru aplicarea măsurilor și că cei 379 „trebuie eliberați” rapid. Însă chiar apărătorii deținuților avertizează că procesul nu e automat. Alfredo Romero, director la Foro Penal, subliniază că amnistia presupune pași în instanțe — iar mulți venezueleni privesc sistemul judiciar ca pe un braț al represiunii de până acum. Înainte de anunț, Foro Penal estima circa 650 de persoane deținute, cifră neactualizată ulterior.
Cazul lui Juan Pablo Guanipa arată cât de fluidă e „libertatea” în Venezuela de azi: el fusese eliberat la începutul lunii, apoi reținut din nou și ținut în arest la domiciliu. După votarea legii, a anunțat că este „complet liber”, dar a numit textul „un document chucuto” care șantajează inocenți și lasă oameni „injust” în spatele gratiilor. Din exil, Pedro Urruchurtu a acuzat același mecanism: legea ar cere unor nevinovați să „se pună la dispoziția justiției” ca și cum ar confirma etichete fabricate, precum „terorist”.
În paralel, deputatul chavist Jorge Arreaza a transmis avertismentul esențial al noii ordini: „violența și scurtăturile neconstituționale” trebuie abandonate, iar beneficiarii să se „reincorporeze civic” fără „recurențe insurgenționale”. Cu alte cuvinte: ieși, dar ai grijă ce spui și cum te organizezi.
Lula ridică problema pe care restul o evită: cine are dreptul să „schimbe” un regim?
În timp ce Caracasul își gestionează amnistia, președintele Braziliei, Luiz Inacio Lula da Silva, a atacat frontal precedentul creat de Washington. El a spus că, dacă Maduro trebuie judecat, procesul ar trebui să aibă loc în Venezuela, nu în SUA: „Trebuie rezolvat de poporul Venezuelei, nu prin interferență străină”. Lula a invocat istoria dictaturilor sprijinite de SUA în America Latină (Chile, Argentina, Uruguay) și a adăugat că nu poate fi acceptat ca un șef de stat să invadeze o altă țară și să-i captureze președintele.
E o poziție care, dincolo de simpatii politice, pune degetul pe rană: dacă „democrația” venezueleană se reconstruiește printr-o operațiune militară externă, ce fel de suveranitate mai rămâne? Și, mai ales, ce mesaj primește regiunea despre regulile jocului?
Petrolul, adevărata linie roșie a tranziției
În spatele discursului despre drepturi și libertăți, apare constant miza energetică. Administrația Trump a justificat acumularea militară și blocada maritimă prin lupta antidrog, deși chiar datele guvernului SUA indică faptul că Venezuela nu e printre marii producători globali. În același timp, Trump a vorbit deschis despre rezervele de petrol ale Venezuelei, a invitat companii americane să le exploateze și a spus că veniturile din vânzări ar trebui să „beneficieze poporul Venezuelei și Statele Unite”. Într-o altă formulare: stabilitatea politică devine o condiție pentru un plan economic.
Delcy Rodríguez, ajunsă lider interimar după ce fusese vicepreședinte al lui Maduro, guvernează într-o ecuație strânsă: presiune americană pe zona securitară, judiciară și — decisiv — economică. În acest context, amnistia poate fi citită ca monedă de schimb: suficientă deschidere cât să reducă tensiunea internă și să dea „semnal” extern, dar nu atât de mult încât să piardă controlul.
Rămâne întrebarea care va defini următoarele luni: este amnistia începutul unei justiții reale sau doar o supapă politică într-o tranziție cu telecomandă — în care libertatea vine cu excluderi, iar suveranitatea cu factură de petrol?
Surse: El País, Al Jazeera, BBC
