Un acord semnat de Rosatom cu o companie indoneziană prevede instalarea a două unități nucleare plutitoare, cu o putere totală de 200 MW, în apropierea insulei Halmahera. Proiectul ar putea deschide o nouă piață pentru energia nucleară, dar amplasarea într-o regiune expusă cutremurelor și tsunamiurilor ridică întrebări importante privind siguranța și reglementarea.
Rusia încearcă să transforme o tehnologie nucleară utilizată până acum comercial doar în propriile regiuni arctice într-o soluție energetică destinată pieței internaționale. La 16 octombrie 2026, corporația nucleară de stat Rosatom și compania indoneziană PT Pembangkit Listrik Nuklir au semnat un acord pentru furnizarea de electricitate în provincia North Maluku, din estul Indoneziei, prin intermediul a două centrale nucleare plutitoare.
Conform anunțului publicat de agenția rusă TASS, proiectul prevede două unități PEB-100, cu o capacitate electrică totală de 200 MW, destinate alimentării consumatorilor din nordul insulei Halmahera.
Directorul general al Rosatom, Alexei Likhachev, a prezentat înțelegerea drept primul acord internațional de export al energiei electrice produse de unități nucleare plutitoare.
Informațiile publicate de Interfax arată că proiectul ar urma să funcționeze pe baza unui aranjament comercial între companii, finanțat din investiții private. Rosatom ar păstra proprietatea unităților, în timp ce partea indoneziană ar cumpăra electricitatea produsă pe durata de viață contractuală prevăzută, de 60 de ani.
Primele livrări de electricitate ar putea începe la aproximativ cinci ani după intrarea în vigoare a condițiilor esențiale ale contractului.
Anunțul reprezintă un pas comercial important, dar nu echivalează cu autorizarea construcției sau cu punerea în funcțiune a instalațiilor. Costul proiectului, amplasamentul maritim exact și condițiile tehnice detaliate nu au fost făcute publice în relatările consultate.
O idee veche de peste șase decenii
Deși centralele nucleare plutitoare sunt prezentate uneori drept o inovație recentă, conceptul are o istorie considerabil mai lungă.
Primele reactoare nucleare navale au fost dezvoltate în anii 1950, inițial pentru propulsia submarinelor și ulterior a navelor de suprafață. Experiența acumulată a demonstrat că reactoarele compacte pot funcționa în condiții maritime, însă utilizarea lor pentru alimentarea rețelelor electrice de pe uscat reprezintă o aplicație diferită.
Statele Unite au experimentat această posibilitate în anii 1960 prin proiectul MH-1A, instalat pe nava Sturgis, un fost cargou transformat într-o centrală electrică plutitoare.
Amplasată în zona Canalului Panama, instalația a produs aproximativ 10 MW de electricitate și a funcționat între 1968 și 1975. Reactorul era utilizat pentru alimentarea infrastructurii locale, nu pentru propulsia navei.
Experiența americană a demonstrat fezabilitatea tehnică a conceptului, dar costurile și schimbarea priorităților programului nuclear militar au contribuit la încheierea exploatării.
În anii 1970, în Statele Unite au existat și propuneri pentru centrale nucleare offshore de mari dimensiuni. Acestea nu au fost realizate, în parte din cauza opoziției locale și a dificultăților economice și de reglementare.
Conceptul a fost reluat ulterior de Rusia, care dispunea deja de experiență considerabilă în exploatarea reactoarelor de pe spărgătoarele de gheață nucleare.
Akademik Lomonosov: singura centrală nucleară plutitoare comercială operațională
În prezent, exemplul comercial funcțional al acestei tehnologii este centrala rusească Akademik Lomonosov, amplasată în portul Pevek, din regiunea Ciukotka, în extremitatea nord-estică a Rusiei.
Construită pe o platformă plutitoare specializată, instalația a început să furnizeze electricitate în decembrie 2019 și a intrat oficial în exploatare comercială în mai 2020.
Foto: Grumbler eburg, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons
Centrala utilizează două reactoare cu apă sub presiune KLT-40S, dezvoltate pe baza tehnologiilor utilizate anterior la spărgătoarele de gheață nucleare rusești.
Fiecare reactor are o putere electrică nominală de 35 MW, ceea ce oferă instalației o capacitate totală de 70 MW.
Această putere este mult mai mică decât cea a unui reactor nuclear comercial convențional, care poate depăși 1.000 MW, dar este suficient de importantă pentru alimentarea unor comunități izolate și a infrastructurii industriale regionale.
Pe lângă electricitate, Akademik Lomonosov poate furniza energie termică pentru încălzire urbană.
Instalația nu navighează autonom între consumatori, asemenea unei nave comerciale. Ea este ancorată într-o infrastructură portuară special amenajată, conectată la rețeaua electrică terestră. În cazul transportului către alte amplasamente, platforma trebuie remorcată.
Un detaliu tehnic important este că reactoarele necesită realimentare periodică. În 2023, Rosatom a început prima operațiune de înlocuire a combustibilului nuclear, demonstrând că și partea de întreținere a ciclului combustibilului poate fi realizată într-o asemenea configurație.
Din perspectiva industriei nucleare, Akademik Lomonosov constituie astfel nu doar o centrală operațională, ci și un prototip comercial pentru dezvoltarea unor generații ulterioare de reactoare plutitoare.
Experiența acumulată este însă limitată. Aproximativ șase ani de exploatare comercială într-un singur amplasament nu reprezintă o bază suficientă pentru evaluarea statistică a tuturor riscurilor asociate unei industrii nucleare plutitoare extinse.
De la 70 MW în Arctica la 200 MW în Indonezia
Proiectul indonezian reprezintă un pas înainte atât prin capacitatea propusă, cât și prin schimbarea mediului de exploatare.
În locul reactoarelor KLT-40S utilizate pe Akademik Lomonosov, cele două unități PEB-100 ar urma să folosească reactoare din familia RITM, o tehnologie nucleară navală rusească mai recentă.
Fiecare unitate plutitoare ar urma să furnizeze aproximativ 100 MW de electricitate, astfel încât capacitatea cumulată a proiectului să ajungă la 200 MW, aproape de trei ori puterea centralei din Pevek.
Un asemenea sistem ar putea furniza energie continuă unor rețele regionale sau instalații industriale care nu beneficiază de conexiuni robuste la rețeaua electrică națională.
În cazul Indoneziei, această caracteristică este relevantă. Țara este formată din mii de insule, iar distribuția geografică a consumatorilor complică dezvoltarea infrastructurii energetice.
Spre deosebire de centralele nucleare convenționale, care necesită ample lucrări de construcție la amplasament, o unitate plutitoare poate fi asamblată în mare parte într-un șantier naval, transportată la destinație și conectată la infrastructura construită pe coastă.
Avantajul potențial este reducerea volumului de lucrări nucleare desfășurate în zone îndepărtate și posibilitatea standardizării producției.
Totuși, centralele plutitoare nu elimină necesitatea investițiilor terestre. Sunt în continuare necesare infrastructură portuară, protecții maritime, linii electrice, sisteme de securitate, instalații auxiliare și planuri de intervenție în situații de urgență.
Avantajele: energie constantă pentru regiuni greu accesibile
Principalul argument în favoarea centralelor nucleare plutitoare este flexibilitatea amplasării.
Pentru regiuni insulare, comunități arctice sau exploatări industriale aflate departe de marile rețele electrice, acestea ar putea constitui o alternativă la construirea unei centrale convenționale sau la alimentarea permanentă cu combustibili fosili.
Reactoarele pot furniza energie independent de condițiile meteorologice, fără variațiile de producție caracteristice surselor eoliene și fotovoltaice.
În timpul funcționării, producția nucleară de electricitate generează emisii directe foarte reduse de dioxid de carbon. Înlocuirea unor centrale diesel sau pe cărbune ar putea reduce emisiile și dependența logistică de combustibili transportați pe distanțe mari.
O altă caracteristică este posibilitatea retragerii unității din amplasament la sfârșitul duratei de exploatare, pentru dezafectare într-o facilitate specializată.
Aceasta poate simplifica unele operațiuni față de dezafectarea unei centrale terestre, dar nu elimină problema gestionării combustibilului nuclear uzat și a materialelor radioactive.
Din punct de vedere economic, atractivitatea tehnologiei depinde de costul instalațiilor, transport, infrastructura portuară, finanțare, întreținere și prețul contractual al energiei. Fără aceste date, nu se poate determina dacă electricitatea nucleară plutitoare va fi mai ieftină decât alternativele disponibile în Indonezia.
Riscul major: un reactor nuclear într-o regiune seismică activă
Trecerea de la condițiile arctice din Pevek la apele tropicale ale Indoneziei introduce o problemă fundamentală: mediul geologic și maritim.
Arhipelagul indonezian se află într-o regiune de interacțiune complexă a plăcilor tectonice, caracterizată prin activitate seismică și vulcanică intensă.
Halmahera și zonele maritime învecinate sunt expuse cutremurelor, iar anumite evenimente submarine pot genera tsunamiuri.
La 3 iulie 2026, agenția meteorologică și geofizică indoneziană BMKG a raportat un cutremur cu magnitudinea 6,2 în apropierea regiunii Halmahera de Vest. Evenimentul nu a prezentat potențial de tsunami, dar ilustrează activitatea tectonică regională.
O centrală plutitoare nu este neapărat mai vulnerabilă decât una terestră la mișcările seismice. În anumite situații, o platformă aflată pe apă poate fi mai puțin expusă accelerațiilor transmise direct prin fundațiile unei clădiri.
Aceasta nu înseamnă însă că instalația este protejată automat împotriva consecințelor unui cutremur major.
Un tsunami poate avaria infrastructura portuară, sistemele de ancorare, cablurile electrice, conductele și echipamentele auxiliare. Curentul puternic poate deplasa alte nave sau obiecte plutitoare, provocând coliziuni.
De asemenea, avarierea conexiunilor cu uscatul poate afecta alimentarea electrică externă și accesul echipelor de intervenție.
Chiar și după oprirea reacției nucleare în lanț, combustibilul reactorului continuă să producă o anumită cantitate de căldură reziduală, care trebuie evacuată în siguranță.
Prezența apei marine în jurul platformei oferă posibilități tehnice de răcire, dar nu garantează funcționarea sistemelor în condițiile unui accident sever.
Prin urmare, siguranța proiectului indonezian va depinde în mod esențial de amplasamentul ales, caracteristicile platformei, protecția portuară, redundanța sistemelor de răcire și capacitatea acestora de a funcționa independent în situații de urgență.
Fără publicarea documentației de amplasament și a analizelor de siguranță, nu este posibilă o evaluare credibilă a riscului specific al viitoarelor unități.
Securitatea maritimă și problema reglementării
Centralele nucleare plutitoare trebuie protejate atât împotriva accidentelor tehnologice, cât și împotriva amenințărilor specifice mediului maritim.
Coliziunile cu nave, incendiile, avariile provocate de furtuni, actele de sabotaj și atacurile asupra infrastructurii energetice reprezintă scenarii care trebuie incluse în evaluarea de securitate.
Protecția fizică a instalațiilor, controlul traficului maritim din apropiere și securitatea conexiunilor cu uscatul devin componente ale siguranței nucleare.
Există și o dificultate juridică particulară: o asemenea instalație se situează la intersecția dintre reglementările aplicabile centralelor nucleare și cele aplicabile navelor și infrastructurii maritime.
Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) a analizat în ultimii ani aceste probleme, subliniind necesitatea adaptării standardelor de siguranță, transport și securitate la particularitățile reactoarelor plutitoare.
În Indonezia, pregătirea cadrului de reglementare este deja în desfășurare.
La 29–30 aprilie 2026, autoritatea națională de supraveghere nucleară BAPETEN a organizat, împreună cu Rosatom, un atelier dedicat reglementării centralelor nucleare plutitoare.
Au urmat reuniuni interinstituționale în iunie, la care au participat reprezentanți ai autorităților responsabile de energie, transport, mediu și securitate nucleară.
În august 2026, BAPETEN a discutat cooperarea în domeniul reglementării cu autoritatea rusă Rostechnadzor.
Această succesiune de întâlniri arată că proiectul nu a apărut brusc odată cu semnarea acordului comercial din octombrie. În același timp, evidențiază că autorizarea unei centrale nucleare plutitoare presupune proceduri mai complexe decât simpla instalare a unei platforme energetice într-un port.
Un contract energetic pe șase decenii și implicațiile sale strategice
Dincolo de caracteristicile tehnice, acordul cu Indonezia introduce și o dimensiune strategică.
Modelul comercial prezentat de Rosatom presupune păstrarea proprietății unităților nucleare și vânzarea energiei produse către consumatorii indonezieni.
Pentru partea indoneziană, un asemenea aranjament ar putea reduce povara investiției inițiale și transfera anumite responsabilități tehnice către furnizor.
În schimb, operarea pe termen lung poate crea dependențe de furnizorul tehnologiei în ceea ce privește combustibilul nuclear, mentenanța specializată, piesele de schimb și eventualele modernizări.
Faptul că durata de viață contractuală anunțată este de 60 de ani face relevante inclusiv riscurile care nu pot fi anticipate integral astăzi: schimbări geopolitice, sancțiuni, restricții comerciale sau modificări ale relațiilor economice dintre cele două state.
Aceste riscuri nu sunt exclusive tehnologiei rusești și nici centralelor plutitoare, dar caracteristicile unui reactor nuclear fac înlocuirea rapidă a furnizorului mai dificilă decât în cazul multor instalații energetice convenționale.
Acordul ridică, prin urmare, o întrebare care depășește siguranța tehnologică: în ce măsură poate fi garantată continuitatea furnizării de electricitate pentru mai multe decenii atunci când infrastructura esențială rămâne în proprietatea și sub responsabilitatea tehnică a unui operator străin?
O tehnologie promițătoare, dar încă insuficient testată comercial
Centralele nucleare plutitoare nu sunt o invenție recentă și nici un simplu experiment tehnologic. Conceptul a fost demonstrat încă din anii 1960, iar Akademik Lomonosov confirmă că asemenea instalații pot produce electricitate și căldură în exploatare comercială.
Cu toate acestea, trecerea de la o singură centrală de 70 MW, funcțională într-un port arctic rusesc, la două unități de 200 MW cumulat, amplasate într-un arhipelag tropical cu activitate seismică ridicată, reprezintă o etapă diferită.
Succesul nu va depinde exclusiv de performanțele reactoarelor, ci și de infrastructura maritimă, autorizare, securitate fizică, capacitatea de intervenție și costul real al electricității.
Pentru Rosatom, Indonezia ar putea deveni o demonstrație a posibilității de export comercial al unei tehnologii dezvoltate în Rusia.
Pentru Indonezia, proiectul oferă perspectiva unei noi surse de energie constantă, dar implică angajamente tehnice și contractuale pe termen foarte lung.
Miza reală nu este dacă un reactor nuclear poate funcționa pe apă — acest lucru a fost deja demonstrat. Întrebarea este dacă asemenea centrale pot fi instalate și exploatate în siguranță, competitiv economic și sub supraveghere eficientă în medii maritime foarte diferite, inclusiv în regiuni cu riscuri naturale majore.
Proiectul din Halmahera ar putea oferi, în anii următori, unul dintre cele mai importante teste ale acestui model energetic.
Surse: TASS · Interfax · World Nuclear Association · World Nuclear News · IAEA – SMR · BAPETEN – Reglementare · BAPETEN – Cooperare · BMKG · IAEA – Floating Nuclear · Sustainability
