În timp ce rachetele au vorbit peste baze și capitale, ONU încearcă să-și recapete vocea: Consiliul de Securitate se reunește sâmbătă, la New York, într-o ședință de urgență cerută de Rusia și China, pe fondul loviturilor americane și israeliene asupra Iranului și al represaliilor Teheranului. Întrebarea reală nu e dacă vor exista declarații – ci dacă mai există pârghii.
Foto credit: Ministerie van Buitenlandse Zaken, CC BY-SA 2.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.0, via Wikimedia Commons
Escaladarea a intrat într-o fază în care „managementul crizei” devine o cursă contra cronometru, iar diplomația e chemată să oprească nu doar un schimb de focuri, ci riscul de contagiune regională: baze, alianțe, rute energetice, piețe și – inevitabil – civili prinși între calcule strategice.
Ședința de la ora 16:00: un test de autoritate pentru ONU
Consiliul de Securitate (15 membri) se întâlnește sâmbătă la ora 16:00, ora locală New York (21:00 GMT), sub președinția lunară a Marii Britanii. Cererea de reuniune de urgență a venit dinspre Rusia și China, potrivit diplomaților ONU, iar întâlnirea a fost solicitată și de Franța, Bahrain și Columbia.
Moscova își fixează linia încă dinaintea discuțiilor: misiunea permanentă a Rusiei la ONU a anunțat că va cere Statelor Unite și Israelului „să înceteze imediat acțiunile ilegale și escaladatoare” și să revină pe „calea unei soluționări politice și diplomatice”, adăugând că Rusia este „pregătită să ofere toată asistența necesară” pentru un astfel de proces. În oglindă, aceeași formulare – „acțiuni ilegale” – arată că bătălia va fi și una de legitimare: cine a încălcat regulile, cine a reacționat, cine „a provocat”.
Macron cere oprirea escaladării și își pune partenerii sub umbrela Parisului
Președintele Franței, Emmanuel Macron, a cerut la rândul său o reuniune urgentă a Consiliului de Securitate, avertizând că „escaladarea în curs este periculoasă pentru toată lumea” și că „trebuie să se oprească”. Mesajul său, publicat pe X, merge dincolo de retorică: Macron avertizează că izbucnirea unui război între Statele Unite, Israel și Iran ar avea „consecințe grave pentru pacea și securitatea internațională”.
Partea cu adevărat practică din poziția franceză este angajamentul de protecție: Franța „este pregătită să mobilizeze resursele necesare pentru a-și proteja cei mai apropiați parteneri, dacă aceștia solicită”. E o frază care sună a reasigurare, dar și a recunoaștere a vulnerabilității: Parisul are baze militare în Orientul Mijlociu – inclusiv în Qatar, Emiratele Arabe Unite și Iordania – iar aceste țări au fost vizate de rachete iraniene sâmbătă, potrivit informațiilor citate.
Guterres: „forța” subminează securitatea internațională, iar riposta extinde conflictul
Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, urmează să ia cuvântul în ședință, potrivit unui diplomat ONU. Înaintea reuniunii, el a condamnat escaladarea militară și a formulat una dintre puținele propoziții care, în astfel de momente, mai pot servi drept busolă: „folosirea forței de către Statele Unite și Israel împotriva Iranului, și represaliile ulterioare ale Iranului în regiune, subminează pacea și securitatea internațională”.
Guterres cere „încetarea imediată a ostilităților” și „dezescaladare”, avertizând că, în caz contrar, lumea riscă „un conflict regional mai amplu, cu consecințe grave pentru civili și stabilitatea regională”. Apoi, apelul standard – dar indispensabil – „înapoi la masa negocierilor”. Standard, da. Dar ce negociere mai e posibilă când fiecare parte își justifică acțiunile prin „necesitate”, iar costul politic al retragerii crește de la o oră la alta?
Dincolo de sală: Consiliul ca scenă, nu ca soluție?
Această reuniune expune, încă o dată, paradoxul Consiliului de Securitate: e locul unde se cere „oprirea” războiului, dar și locul unde marile puteri își măsoară veto-urile și își scriu narațiunile. Faptul că Franța, Rusia și China converg procedural (ședință urgentă), dar sunt profund divergente pe vinovății și „legalitate”, sugerează că miza imediată nu va fi o rezoluție cu dinți, ci un armistițiu de limbaj: cine acceptă formularea „încetare”, cine acceptă „condamnare”, cine acceptă „drept la apărare”.
Totuși, chiar și ca scenă, Consiliul rămâne un barometru. Dacă se conturează măcar o minimă presiune internațională pentru stoparea loviturilor și a represaliilor, se poate crea spațiu pentru canale de comunicare – acele linii discrete care, în crize, previn greșelile ireversibile.
Pacea nu va veni în această seară. Dar poate apărea o limită. Iar întrebarea care ar trebui să preocupe fiecare guvern nu este cine a câștigat schimbul de lovituri, ci cât de aproape este regiunea de un punct din care nimeni nu mai poate întoarce cursul evenimentelor.
Surse: The Local France(AFP), TASS, Al-Monitor(Reuters)
