Un regim de peste cinci decenii s-a prăbușit în doar 11 zile. Ce a urmat după această victorie fulger? Un an care a transformat Orientul Mijlociu.
Prăbușirea inevitabilă: Cum s-a destrămat un imperiu al fricii
Când forțele rebele au intrat în Damasc pe 8 decembrie 2024, lumea a asistat la finalul abrupt al uneia dintre cele mai longevive dinastii dictatoriale din Orientul Mijlociu. Familia Assad a condus Siria timp de 53 de ani – mai întâi Hafez al-Assad din 1971, apoi fiul său Bashar din 2000. Dar ceea ce părea un regim de nezdruncinat s-a dărâmat cu o rapiditate care i-a șocat chiar și pe observatorii cei mai atenți ai conflictului sirian.
Ofensiva Hay’at Tahrir al-Sham (HTS), sprijinită de Armata Națională Siriană susținută de Turcia, a durat doar 11 zile. Aleppo, Hama, Homs, apoi Damascul – orașele au căzut ca niște piese de domino. Armata siriană, cândva temută, s-a destrămat fără să opună o rezistență semnificativă. Soldații abandonau uniformele, își aruncau armele și fugeau îmbrăcați în civil. O imagine a demoralizării totale.
Dar ce a slăbit atât de dramatic regimul Assad? Răspunsul nu este simplu, ci o convergență de factori care au transformat Siria într-un colos cu picioare de lut. Economic, țara era la pământ – PIB-ul scăzuse cu peste 50% față de 2010, lira siriană își pierduse 99% din valoare, iar 90% din populație trăia sub pragul sărăciei. Economia de stat, coruptă și disfuncțională, era susținută în mare parte de traficul de Captagon, un stimulent psihoactiv care generase miliarde de dolari pe piața neagră.
Militar, Assad depindea vital de Rusia și Iran. Însă contextul geopolitic s-a schimbat radical. Rusia, afundată în războiul din Ucraina, nu mai avea resurse pentru a-și salva clientul sirian. Iran și Hezbollah fuseseră grav slăbite de operațiunile militare israeliene din octombrie 2024, iar coridorul terestru vital prin care Teheranul își aproviziona aliații din Liban fusese practic tăiat. Când Assad a avut nevoie de ei cel mai mult, aliații săi erau fie prea ocupați, fie prea slabi pentru a interveni.
Turbulența politică internă completează tabloul. După 13 ani de război civil brutal care a ucis peste jumătate de milion de oameni și a forțat la exil 6,8 milioane de sirieni, regimul pierduse orice legitimitate. Assad refuzase constant orice dialog cu opoziția, respingând încercările de normalizare ale Turciei și ignorând suferințele propriului popor. Pe 7 decembrie, când fortăreața Homs a căzut, soarta regimului era pecetluită. A doua zi, Assad a fugit cu avionul în Rusia, unde i s-a acordat azil, iar pe 8 decembrie, Comandamentul Armatei Arabe Siriene anunța că regimul încetase să existe.
Drama umanitară: Între reîntoarcere și disperare
Un an după căderea lui Assad, Siria rămâne una dintre cele mai grave crize umanitare din lume. Cifrele sunt copleșitoare: 16,5 milioane de oameni – aproximativ 70% din populație – au nevoie de asistență umanitară. Șapte milioane sunt strămutați intern, dintre care 1,5 milioane trăiesc în tabere și așezări improvizate. Infrastructura de bază – apă, electricitate, sănătate, educație – este prabușită după 14 ani de conflict.
Totuși, ceva neașteptat s-a întâmplat. De la căderea regimului, peste un milion de refugiați sirieni s-au întors acasă din țările vecine – Turcia, Liban, Iordania. În plus, aproape două milioane de persoane strămutate intern au revenit în comunitățile lor de origine. Este o cifră uriașă, alimentată de speranța că sfârșitul tiraniei Assad poate însemna începutul unui nou capitol.
Dar realitatea pe care o întâlnesc acești oameni este dură. Multe dintre comunitățile lor au fost rase de pe fața pământului. Infrastructura lipsește, serviciile de bază sunt inexistente, iar insecuritatea persistă. Programul Alimentar Mondial a plasat Siria pe lista celor 18 „puncte fierbinți ale foametei” pentru 2026, citând distrugerea agriculturii, economia fragilă și nivelurile ridicate de nesiguranță alimentară.
Situația refugiaților care au rămas în străinătate nu este mai bună. În Liban, peste 90% dintre refugiații sirieni depind de ajutor umanitar pentru supraviețuire. În Iordania, 93% din gospodăriile siriene sunt îndatorate pentru a-și acoperi nevoile de bază. În Turcia, care găzduiește cea mai mare populație de refugiați sirieni – 2,6 milioane – 90% nu pot acoperi cheltuielile lunare. Copiii poartă cea mai grea povară: aproape jumătate din toți refugiații sirieni au sub 18 ani, iar mulți au crescut cunoscând doar conflictul și strămutarea.
Comunitatea internațională a răspuns, dar insuficient. Apelul umanitar al ONU pentru Siria – 3,2 miliarde de dolari – este finanțat doar 29% în decembrie 2025. Totuși, datorită îmbunătățirii accesului umanitar, numărul total de sirieni ajutați de agențiile ONU este cu 25% mai mare decât în 2024, atingând în medie 3,4 milioane de persoane lunar. UNHCR oferă sprijin la granițe, granturi în numerar pentru familii, adăposturi și articole esențiale, încercând să creeze condițiile pentru o reintegrare durabilă.
Dar violența nu a încetat. Incidente grave împotriva minorităților – alauiți, druzi, creștini – au avut loc în martie și iulie 2025, lăsând sute de victime. Guvernul interimar a promis responsabilizare, dar capacitatea și voința de a preveni astfel de atrocități rămân incerte. Human Rights Watch avertizează că fereastra de oportunitate pentru o Sirie care respectă drepturile omului s-ar putea închide.
Jocurile marilor puteri: Cine dictează viitorul Siriei?
Căderea lui Assad a declanșat o reașezare dramatică a echilibrelor geopolitice în Orientul Mijlociu. Cinci actori majori – Turcia, Israel, Iran, Rusia și SUA – joacă o partida complexă de șah pe rămășițele fostului regim, fiecare urmărind propriile interese strategice.
Turcia a ieșit marele câștigător. Ankara a susținut decisiv rebelii, iar acum Erdoğan consideră Siria drept nucleul proiectului său geopolitic regional. Influența turcă este omniprezentă: acorduri de cooperare militară, furnizare de armament și logistică pentru forțele siriene, baze militare planificate pe tot teritoriul. Pentru Erdoğan, Siria reprezintă soluția la problema kurdă – eliminarea Forțelor Democratice Siriene (SDF), dominate de kurzi și considerate de Ankara legate de PKK, gruparea separatistă kurdă din Turcia. Miliții ale Armatei Naționale Siriene, susținută de Turcia, au lansat operațiuni în nord-est, capturând Tel Rifaat și Manbij în decembrie 2024. Turcia a redeschis trecerea de la Yayladagi pentru repatrierea refugiaților și a devenit puterea externă dominantă în Siria, înlocuind Iranul.
Israelul a văzut în haosul post-Assad o oportunitate și o amenințare. De o parte, căderea lui Assad a întrerupt coridorul terestru iranian către Liban și Hezbollah. De cealaltă parte, noul guvern islamist îl îngrijorează pe Netanyahu. Reacția Tel Aviv-ului a fost rapidă și brutală: în primele 48 de ore după căderea lui Assad, aviația israeliană a lovit 350 de ținte pe întreg teritoriul siriei – baze aeriene, depozite de arme, instalații chimice, chiar și mica flotă navală siriană. Israelul a intrat cu forțe terestre în zona-tampon dintre Înălțimile Golan și restul Siriei, anunțând că va rămâne acolo „pe termen nedefinit”. În iulie 2025, atacuri israeliene au vizat protejarea populației druze din sud, ceea ce a tensionat relațiile cu noul guvern de la Damasc. Motivul explicit: prevenirea reînființării unui coridor iranian și limitarea capacității militare a viitoarei Sirii. Motivul implicit: demonstrație de forță către Iran înainte de o potențială confruntare privind programul nuclear iranian.
Iranul și Hezbollah au suferit cea mai severă înfrângere strategică. Pierderea Siriei înseamnă pierderea unui inel vital în „Axa Rezistenței” condusă de Teheran. Coridorul terestru către Liban, prin care Iranul aproviziona Hezbollah cu arme și bani, a fost tăiat. Capacitatea de proiecție a puterii iraniene în Levant s-a prăbușit. Rapoartele indică faptul că Iranul încearcă acum să schimbe strategia, mutându-și sprijinul către comunitățile alauite și explorând opțiuni diplomatice cu noul guvern. Dar influența sa este la cel mai scăzut nivel din ultimele decenii. Hezbollah, deja slăbit de operațiunile israeliene, și-a pierdut hub-ul logistic crucial din Siria.
Rusia se luptă să salveze ceea ce mai poate. Moscova a fost luată pe picior greșit – investițiile sale masive în susținerea lui Assad s-au dovedit inutile când trupele siriene s-au prăbușit fără luptă. Kremlinul a redus prezența aeriană la 15 avioane la o singură bază și și-a mutat flota navală din portul Tartus în larg. Dar Rusia nu vrea să piardă complet Siria. Baza navală de la Tartus și baza aeriană de la Latakia sunt esențiale pentru proiecția puterii rusești în Mediterana. În octombrie 2025, noul președinte sirian Ahmed al-Sharaa a vizitat Moscova pentru prima dată, discutând cu Putin despre „redefinirea relațiilor” într-un mod care să respecte suveranitatea Siriei. Paradoxal, atât Israelul cât și statele arabe preferă ca Rusia să mențină o anumită influență în Siria – ca un contrabalans față de ambițiile tot mai mari ale Turciei.
SUA urmărește un rol mai limitat dar strategic. Washington menține aproximativ 2.000 de trupe în nord-est, alături de SDF, pentru a conține Statul Islamic și a limita o potențială resurgență iraniană. Administrația Trump a ridicat recompensa de 10 milioane de dolari pentru al-Sharaa în decembrie 2024 și a început discuții cu Qatar și Emiratele Arabe despre relaxarea restricțiilor financiare asupra Damascului. În august 2025, Trump a emis un ordin executiv care ridică sancțiunile economice impuse de Caesar Act, permițând Siriei să se reintegreze în economia globală. Congresul a aprobat abrogarea Caesar Act în decembrie 2025. Mesajul este clar: Washingtonul vrea o Sirie stabilă care să nu devină un vacuum de putere, dar fără un angajament militar masiv.
Momentul cel mai simbolic al îmbunătățirii relației dintre SUA și Siria a fost vizita istorică a președintelui al-Sharaa la Casa Albă pe 10 noiembrie 2025 – prima vizită a unui președinte sirian la Washington din 1946, de când Siria a devenit independentă. În cadrul vizitei, Siria a aderat oficial la Coaliția Globală împotriva ISIS ca al 90-lea membru, iar Departamentul de Stat al SUA a anunțat redeschiderea ambasadei siriene la Washington pentru „o mai bună coordonare în domeniul antiterorismului, securității și cooperării economice”. Este o dovadă spectaculoasă a transformării imaginii lui al-Sharaa – de la jihadist căutat de FBI la partener diplomatic al Washingtonului în mai puțin de un an.
Această complexitate geopolitică creează riscul ca Siria să devină un câmp de bătălie proxy pentru rivalitățile regionale și globale, punând în pericol progresul fragil către stabilitate.
Reconstrucția economică: Un coșmar de 216 miliarde de dolari
Devastarea economică a Siriei depășește imaginația. PIB-ul țării s-a contractat cu 53% între 2010 și 2022, scăzând de la 67,5 miliarde dolari în 2011 la doar 21,4 miliarde în 2024. Veniturile pe cap de locuitor au scăzut la 830 de dolari – sub pragul internațional pentru țările cu venit scăzut. Aproape 25% din sirieni trăiesc în sărăcie extremă, iar două treimi sub pragul de sărăcie al țărilor cu venit mediu inferior.
Banca Mondială estimează costurile de reconstrucție fizică la 216 miliarde de dolari – de aproape zece ori mai mare decât PIB-ul actual al Siriei. Infrastructura a fost cel mai grav afectată – 52 miliarde dolari daune – urmată de clădiri rezidențiale (33 miliarde) și clădiri nerezidențiale (23 miliarde). Guvernoratele Alep, Rif Damasc și Homs au suferit cele mai grave distrugeri.
Guvernul interimar condus de Ahmed al-Sharaa – fost lider al HTS, cunoscut anterior ca Abu Mohammed al-Jolani – se confruntă cu provocări uriașe. Criza de lichiditate este acută din cauza lipsei bancnotelor fizice. Inflația a atins cifre cu trei zerouri. Rezervele de schimb valutar ale Băncii Centrale au scăzut de la 17 miliarde dolari în 2010 la doar 200 milioane la sfârșitul lui 2024.
Totuși, apar și semne de speranță. Ridicarea sancțiunilor de către SUA, UE și Marea Britanie a deschis uși importante. În iulie 2025, UE a ridicat sancțiunile economice și a realocat 175 milioane de euro pentru „consolidarea capacității instituționale” și „revitalizarea economiilor rurale și urbane”. În noiembrie 2025, ONU a ridicat sancțiunile personale împotriva lui al-Sharaa. Prima misiune a FMI din 2009 a avut loc la Damasc, recomandând reforme fiscale, monetare și instituționale urgente.
Investițiile străine încep să curgă, deși lent. DP World din Emirate a semnat un acord pe 30 de ani pentru gestionarea portului Tartus, cu o investiție de 800 milioane dolari. Turcia explorează cum resursele de gaz și petrol ale Siriei ar putea fi folosite pentru dezvoltare. Arabia Saudită, EAU și Qatar au promis sprijin pentru reconstrucție. În martie 2025, la o conferință UE, au fost promise aproape 6 miliarde de euro în ajutor pentru Siria și vecinii săi.
Dar provocările structurale rămân imense. Sectorul energetic sirian – care înainte de 2011 genera 400.000 de barili de petrol pe zi și aducea 3 miliarde dolari anual – este devastat. Câmpurile petroliere din nord-est, în Deir ez-Zor și Al-Hasakah, au fost grav deteriorate de ani de război. Controlul acestor resurse este disputat între guvernul de la Damasc și SDF, complicând perspectivele de revenire a producției.
Agricultura, cândva un pilon al economiei siriene, este la pământ. Programul Alimentar Mondial avertizează că securitatea alimentară este în continuare critică, cu brutării și piețe care se luptă să funcționeze. Infrastructura de irigații este distrusă, iar minele terestre împiedică accesul la terenuri agricole. Siria a înregistrat al doilea cel mai mare număr de victime ale minelor în 2025.
Perspective de viitor: Între optimism prudent și scepticism justificat
Un an după căderea lui Assad, Siria se află la o răscruce. Optimiștii indică semnale pozitive: returnarea a peste un milion de refugiați, ridicarea sancțiunilor internaționale, primul summit al Ligii Arabe cu participarea Siriei după 12 ani, vizita istorică a președintelui al-Sharaa la Casa Albă în noiembrie 2025. Pentru prima dată în istoria țării, Siria urmează să marcheze public Ziua Drepturilor Omului.
Guvernul interimar a adoptat o declarație constituțională în martie 2025, stabilind un cadru legal pentru perioada de tranziție. Al-Sharaa a promis alegeri, inclusivitate și protecție pentru minoritățile religioase. S-au luat măsuri pentru unificarea politicilor macroeconomice, fiscale și monetare. Ministerul de Finanțe vorbește despre „oportunități imense în fiecare sector”.
Dar scepticii au argumente solide. Violența sectară din martie și iulie 2025 – în zonele alauite și druze – a lăsat sute de morți și a pus sub semnul întrebării capacitatea guvernului de a menține ordinea. Rapoartele arată că unele grupuri care au comis abuzuri erau membri ai forțelor armate interimare. ONU a emis o declarație președințială „condamnând ferm” violența generalizată împotriva alauiților.
HTS, deși s-a desprins de Al-Qaeda în 2016, rămâne o organizație cu rădăcini jihadiste. Al-Jolani/al-Sharaa a participat la insurecția împotriva forțelor de coaliție SUA-UK în Irak în anii 2000. Deși SUA a eliminat desemnarea de „organizație teroristă” pentru HTS în iulie 2025, mulți rămân îngrijorați de trecutul grupării. Riscul ca guvernul să devină autoritar sau să discrimineze minoritățile persistă.
Human Rights Watch avertizează că „fereastra de oportunitate se poate închide” dacă autoritățile nu combat serios abuzurile și nu implementează un cadru cuprinzător de justiție tranzițională. Comitetul de justiție tranzițională creat de guvern se concentrează doar pe crimele regimului Assad, ignorând abuzurile comise de alte părți – o abordare unilaterală care subminează încrederea în procesul de responsabilizare.
Corupția rămâne endemică. Rapoartele sugerează că restructurarea economiei și redistribuirea activelor deținute de Assad se bazează pe multe dintre aceleași figuri din mediul de afaceri ca sub regimul anterior. Al-Sharaa a folosit rude pentru a ocupa poziții cheie, invocând nevoia de oameni de încredere, deși ulterior a intervenit împotriva unui frate acuzat de abuz de putere.
Provocările geopolitice sunt colosale. Turcia și Israel ocupă teritorii siriene și nu par dispuse să le părăsească. Statul Islamic, deși a pierdut ultimul teritoriu în 2019, a dublat numărul atacurilor în 2024 față de 2023 și ar putea profita de instabilitate. SDF deține mii de luptători ai Statului Islamic în detenție și găzduiește 40.000 de membri ai familiilor acestora în tabere – o bombă cu ceas.
Fără un plan de reconstrucție comprehensiv, transparent și coordonat internațional, există riscul real ca nepotismul și corupția erei Assad să reapară, generând nemulțumire socială și violență. Banca Mondială avertizează că, la ritmurile actuale de creștere, economia Siriei nu va reveni la nivelul pre-conflict înainte de 2080. Pentru a scurta perioada de recuperare la 10 ani, creșterea economică anuală trebuie să crească de șase ori.
Speranțe fragile pe ruinele dictaturii
Un an după ce Bashar al-Assad a fugit din Damasc, Siria rămâne o țară profund rănită, dar vie. Speranța că sfârșitul tiraniei poate aduce un nou început este palpabilă – în fețele refugiaților care se întorc acasă, în entuziasmul tinerilor care celebrează libertatea pe străzile Damascului, în voința comunității internaționale de a oferi o șansă noului guvern.
Dar șansele nu înseamnă garanții. Siria trebuie să navigheze prin provocări care ar da peste cap state mult mai puternice: reconstrucție economică de proporții biblice, rivalități geopolitice care amenință să transforme țara într-un câmp de bătălie proxy, riscul de instabilitate sectară, moștenirea toxică a 14 ani de război civil brutal.
Ceea ce se întâmplă în Siria în următorii ani nu va avea impact doar asupra a 23 de milioane de sirieni. Va influența echilibrul de putere în Orientul Mijlociu, relațiile dintre marile puteri globale, stabilitatea regională și chiar securitatea Europei – care rămâne vulnerabilă la valuri de refugiați dacă Siria va eșua în reconstrucție.
Pentru moment, echilibrul fragil ține. Dar istoria ne-a învățat că tranziția de la dictatură la democrație este adesea mai periculoasă decât dictatura însăși. Siria nu face excepție. Următorii doi-trei ani vor fi decisivi. Comunitatea internațională, puterile regionale și mai ales guvernul de la Damasc trebuie să învețe lecțiile istoriei – sau riscă să le repete.
Surse: Acest articol se bazează pe date și analize din rapoarte ale Băncii Mondiale (iulie și octombrie 2025), Organizația Națiunilor Unite (OCHA, UNHCR, UNDP), Human Rights Watch, House of Commons Library (UK), comunicări oficiale ale guvernelor SUA, UE, Franței și Regatului Unit, precum și reportaje Al Jazeera, NPR și alte surse media internaționale de referință.
