Ideea ca un stat NATO să „controleze” teritoriul altui stat NATO a revenit în discursul oficial al Washingtonului, iar mesajul a fost livrat cu aceeași armă preferată a lui Donald Trump: condiționarea securității. La Ankara, președintele SUA a reluat public pretenția asupra Groenlandei și a fluturat, din nou, scenariul retragerii trupelor americane din Europa, o combinație care transformă summit-ul într-o negociere de tip „plătești sau rămâi singur”.
Foto: Z3lvs, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons
În mod paradoxal, reuniunea fusese pregătită tocmai pentru a arăta că alianța intră într-o etapă de maturizare („NATO 3.0”), cu investiții masive și o imagine de unitate după un an tensionat, marcat inclusiv de războiul cu Iranul. În mai puțin de o oră de la aterizare, Trump a reușit să mute reflectorul de pe planurile comune pe o întrebare incomodă: mai este articolul 5 o garanție sau o promisiune cu termen și condiții?
Groenlanda: de la obsesie geopolitică la instrument de presiune
Trump a justificat din nou revendicarea prin argumentul „securității” și al competiției cu Rusia și China, afirmând că Danemarca „nu cheltuie bani ca să ajute cu adevărat Groenlanda” și că teritoriul „ar trebui controlat de SUA, nu de Danemarca”. A admis și efectul colateral: disputa „a rănit” relațiile cu aliații.
Aici miza nu e doar o insulă arctică, ci precedentul. Dacă un lider american normalizează ideea că granițele și suveranitatea unui aliat pot deveni subiect de tranzacție strategică, atunci întreaga arhitectură a încrederii din NATO se subțiază. Iar în Arctica, unde rutele maritime și infrastructura militară devin tot mai relevante, orice ambiguitate a Occidentului e un cadou pentru Moscova și Beijing.
Reacția Londrei a venit rapid: Rachel Reeves, cancelarul britanic, a punctat linia roșie: „viitorul Groenlandei depinde de oamenii din Groenlanda și din Danemarca, nu de președintele SUA”. E un răspuns care spune, de fapt, altceva: Europa încearcă să nu transforme summit-ul într-un duel public cu Trump, dar nici nu-și permite să tacă.
„Plătiți” pentru protecție: șantaj politic ambalat în realism bugetar
Trump a reluat tema clasică a „free riding”-ului european: „De ce cheltuim sute de miliarde de dolari și ei nu sunt acolo pentru noi? Noi am fost mereu acolo pentru ei.” În același timp, a amenințat direct că SUA „ar putea să-și scoată toți soldații din Europa”, invocând că „Europa e un loc foarte diferit față de acum 20 de ani” și avertizând liderii europeni să fie „atenți cu imigrația și energia”.
Ținta imediată e presiunea pentru bani: la summit planează obiectivul de 3,5% din PIB până în 2035, iar Trump e așteptat să certe state, inclusiv Marea Britanie, pentru ritmul insuficient. Aliații au încercat să preia inițiativa: la NATO Defence Industry Forum, Canada și state europene au anunțat aproximativ 50 de miliarde de euro investiții sub eticheta „NATO 3.0”. Dar investițiile, oricât de mari, nu rezolvă problema de fond: dependența de umbrela americană și impredictibilitatea politică de la Washington.
Iar aici apare întrebarea care macină capitalele europene: dacă securitatea devine un serviciu cu abonament renegociabil la fiecare ciclu electoral american, cât de „collective” mai e apărarea colectivă?
Iranul și fisura de loialitate: cine „abandonează” pe cine?
Trump a folosit și războiul cu Iranul ca probă de loialitate, spunând că a fost „foarte dezamăgit de NATO” și susținând că Europa și Canada au „abandonat” SUA după acțiunea militară împotriva Iranului alături de Israel, în februarie. În versiunea lui, aliații au refuzat să se alăture, iar el „nu are nevoie de ajutor” după război.
Această retorică amestecă două planuri: NATO ca alianță defensivă și intervențiile militare alese de Washington. Trump încearcă să rescrie așteptările: sprijin automat pentru operațiuni americane în afara cadrului clasic al apărării colective. Europa, în schimb, încearcă să păstreze distincția — altfel, fiecare conflict regional devine test de fidelitate, nu de interes comun.
Turcia, pivotul convenabil: Erdoğan ca „motiv” să vină la summit
Un detaliu revelator a fost felul în care Trump a personalizat participarea: a sugerat că, dacă summitul nu era în Turcia, „e posibil să nu fi participat”, lăudându-l pe Recep Tayyip Erdoğan drept „un lider foarte puternic” și „un mare prieten”. Primirea de la Beştepe — salve de tun, fanfară militară, gardă de onoare — a completat tabloul.
Pe fond, Ankara poate câștiga concret: Trump a spus că ia în calcul readmiterea Turciei în programul F-35, suspendat în 2019 după achiziția sistemului rusesc S-400, pe fondul îngrijorărilor de securitate invocate de Congres și de oficiali americani. Mesajul implicit: în era Trump, dosarele strategice se mișcă mai repede pe axa relațiilor personale decât pe cea a procedurilor instituționale.
Finalul rămâne deschis, dar direcția e limpede: summit-ul de la Ankara nu mai e doar despre bugete și capabilități, ci despre natura alianței. NATO poate supraviețui unei lumi mai periculoase; întrebarea grea e dacă poate supraviețui unei lumi în care liderul său principal tratează garanțiile de securitate ca pe niște pârghii de negociere, inclusiv împotriva propriilor aliați.
Surse: The Guardian, Euronews
