Iranul controlează cel mai mare arsenal de rachete balistice din Orientul Mijlociu. Rachete cu combustibil lichid și solid, rachete de croazieră derivate din tehnologie rusească, drone kamikaze lansate în valuri de sute. Ghid complet: ce are, ce poate, și cât mai are după trei săptămâni de război.
Arsenalul iranian de rachete nu e o colecție statică, e un program de aproape patru decenii, construit cu tehnologie nord-coreeană, rusă și proprie, testat în condiții reale în Irak, Siria, Israel și, din februarie 2026, în cel mai intens conflict militar din istoria Republicii Islamice.
Rachetele balistice sunt coloana vertebrală a strategiei de descurajare a Iranului. Într-o țară fără aviație modernă de luptă, fără portavioane și fără superioritate aeriană, rachetele sunt singurul instrument capabil să proiecteze putere dincolo de granițe. Serviciile de informații americane au evaluat anterior că o rachetă balistică ar fi cel mai probabil vehiculul de transport pentru o armă nucleară iraniană — ceea ce face programul și mai sensibil geopolitic.
Rachete balistice cu rază scurtă (sub 1.000 km)
Acestea sunt cele mai vechi și cele mai numeroase sisteme din arsenal. Derivate din tehnologia sovietică Scud, au fost primele rachete balistice ale Iranului.
Shahab-1 — rază ~330 km, combustibil lichid. Versiunea iraniană a rachetei sovietice R-17 (Scud-B). Folosită în războiul Iran-Irak (1980–1988) pentru bombardarea orașelor irakiene. Precizie slabă — eroare de câțiva kilometri.
Shahab-2 — rază ~500 km, combustibil lichid. Versiune extinsă a Shahab-1, bazată pe Scud-C nord-coreeană. Focos de ~700 kg.
Zolfaghar — rază ~700 km, combustibil solid. Sistem mai modern, cu lansare rapidă. A fost folosit în atacul iranian din 2018 asupra pozițiilor ISIS din Siria — prima utilizare operațională confirmată a rachetelor balistice iraniene în afara războiului Iran-Irak.
Qiam-1 — rază ~800 km, combustibil lichid, fără aripioare stabilizatoare (design neobișnuit). A fost folosit în atacul din ianuarie 2020 asupra bazei americane Ain al-Asad din Irak, ca represalii pentru uciderea generalului Qasem Soleimani.
Ce pot lovi: baze americane din Irak și Kuweit, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Qatar. Sunt armele „de bază” ale arsenalului, cele mai accesibile și mai ușor de produs în cantități mari.
Rachete balistice cu rază medie (1.000–2.500 km)
Aici se află nucleul strategic al Iranului — rachetele capabile să atingă Israel, Turcia și Europa de Sud-Est.
Shahab-3 — rază ~2.100 km, combustibil lichid, focos ~1.000 kg. Prima rachetă iraniană cu rază medie, derivată din racheta nord-coreeană Nodong-1, care la rândul ei descinde din tehnologia sovietică. Dezvoltarea rachetelor Shahab-3 este unul dintre motivele pentru care SUA au amplasat în Europa un scut anti-rachetă. Are nevoie de ore pentru a fi alimentată pe rampa de lansare — vulnerabilă la atacuri preventive.
Ghadr-1 — variantă îmbunătățită a Shahab-3, rază 1.800–2.000 km. Focos mai ușor, ceea ce îi permite rază mai mare. Unele variante au con de reintrare în atmosferă (baby bottle shape) proiectat pentru precizie mai bună.
Emad — rază ~1.700 km, prima rachetă iraniană cu ghidare în faza terminală. Asta înseamnă că poate corecta traiectoria în ultimele secunde de zbor, spre deosebire de Shahab-3 care urmează o traiectorie pur balistică după lansare. Testată în 2015, interzisă de rezoluția 2231 a Consiliului de Securitate ONU.
Sejjil — rază 2.000–2.500 km, combustibil solid, două trepte. Aceasta e cea mai importantă caracteristică: combustibilul solid permite lansare în minute, nu ore. Racheta poate fi transportată pe vehicule mobile, oprită, lansată și mutată rapid — mult mai greu de detectat și distrus preventiv decât sistemele cu combustibil lichid care necesită alimentare pe rampă. Testată cu succes din 2009.
Khorramshahr — cea mai puternică rachetă iraniană cunoscută. Rază 2.000–3.000 km (în funcție de greutatea focoasului), focos de 1.500–1.800 kg. Bazată pe tehnologia rachetei nord-coreene Musudan. Un focos de 1.800 kg de TNT produce un crater de 8–15 metri și spulberă totul pe o rază de 250 de metri. Versiunea Khorramshahr-4 ar avea, potrivit unor estimări, capacitate MIRV (focoase multiple independente) — deși asta nu e confirmat.
Kheibar Shekan — generație mai nouă, combustibil solid, rază ~2.000 km. Manevrabilă pe traiectoria terminală, ceea ce o face foarte dificil de interceptat. Folosită activ în conflictul din 2026.
Fattah — prezentată de Iran ca prima sa rachetă hipersonică. Viteze de peste Mach 5 (aproximativ 6.000 km/h) în faza terminală. Teheranul susține că poate penetra orice sistem de apărare antirachetă existent. Evaluarea occidentală e mai sceptică — dar chiar și la performanțe inferioare celor declarate, viteza complică semnificativ interceptarea. Folosită în conflictul din 2026.
Haj Qassem — numită după Qasem Soleimani. Rază ~2.000 km, combustibil solid. Prezentată în 2020, considerată o variantă a familiei Kheibar Shekan.
Rachete de croazieră
Spre deosebire de rachetele balistice — care urcă la altitudine mare și coboară spre țintă la viteze de câțiva kilometri pe secundă — rachetele de croazieră zboară la altitudine joasă, urmând relieful terenului. Sunt mai lente, dar mult mai greu de detectat pe radar.
Soumar — rază estimată 2.000–3.000 km, bazată pe racheta rusească Kh-55. Iranul a obținut un număr de Kh-55 din Ucraina la începutul anilor 2000 (în condiții controversate) și le-a folosit ca bază pentru inginerie inversă. Kh-55 era proiectată ca rachetă lansată din aer; Soumar e adaptarea iraniană pentru lansare de la sol.
Hoveyzeh — variantă îmbunătățită a Soumar, rază de peste 1.350 km, prezentată în 2019. Mai compactă și cu ghidare îmbunătățită.
Paveh — rachetă de croazieră navală cu rază de ~1.650 km, lansată de pe nave sau instalații de coastă.
Rachetele de croazieră permit Iranului să lovească ținte evitând o parte dintre sistemele tradiționale de apărare antirachetă, care sunt optimizate pentru traiectorii balistice. Datorită preciziei lor, sunt potrivite pentru lovituri țintite asupra infrastructurii — instalații energetice, baze aeriene, centre de comandă.
Drone cu rază lungă de acțiune
Iranul a devenit unul dintre cei mai prolifici producători de drone militare din lume. Dronele sunt mai lente decât rachetele, dar mult mai ieftine — ceea ce permite lansarea lor în valuri de zeci sau sute pentru a suprasolicita sistemele de apărare aeriană.
Shahed-136 — dronă kamikaze (loitering munition), rază ~2.500 km, focos de ~40 kg. Motorizare cu elice, viteză de ~185 km/h. Cea mai folosită dronă iraniană în conflicte externe — livrată Rusiei pentru războiul din Ucraina, utilizată de Houthi în Yemen, și lansată masiv în conflictul din 2026. Costul estimat: câteva mii de dolari per unitate, comparativ cu milioane pentru o rachetă balistică.
Shahed-191 (Saegheh) — dronă cu design de aripă zburătoare (stealth), proiectată să fie mai greu de detectat pe radar. Rezultat al ingineriei inverse aplicate dronei americane RQ-170 Sentinel capturată de Iran în 2011.
Arash-2 (Kian-2) — rază 1.000–1.600 km, dronă de atac cu focos mai mare decât Shahed-136.
Karrar — dronă cu reacție (jet-powered), rază ~1.000 km, capabilă să transporte bombe ghidate sau rachete aer-sol. Gândită ca alternativă ieftină la aviația de luptă.
Mohajer-6 — dronă de recunoaștere și atac, rază mai scurtă (~200 km), dar echipată cu muniție ghidată. Exportată în Etiopia, Venezuela și utilizată extensiv de grupările proxy iraniene.
Strategia „roiului”: Iranul nu lansează drone individual. Doctrina iraniană prevede atacuri coordonate — drone, rachete balistice și rachete de croazieră lansate simultan, forțând apărarea adversarului să urmărească amenințări la viteze și altitudini diferite. Dronele lente saturează radarele și consumă interceptorii, deschizând calea pentru rachetele rapide.
Rachete antinavă și mine navale: arsenalul din Hormuz
Pe lângă armele de rază lungă, Iranul deține un arsenal maritim semnificativ, central pentru strategia de control al Strâmtorii Hormuz.
Noor — rachetă antinavă bazată pe C-802 chineză, rază ~120 km. Armă principală a Marinei Gărzilor Revoluționare.
Khalij Fars (Golful Persic) — rachetă balistică antinavă, derivată din familia Fateh. Atacă de la altitudine mare, la viteze supersonice — dificil de interceptat de sistemele navale.
Mine navale — Iranul deține estimativ mii de mine de diferite tipuri: de contact, magnetice, acustice, și mine inteligente care pot fi atașate direct la coca navelor. O singură mină descoperită poate bloca traficul comercial pentru zile.
Flota „mosquito” — Marina Gărzilor Revoluționare operează sute de ambarcațiuni mici și rapide capabile de atacuri în roi. Tactică asimetrică: număr mare de bărci mici atacă din direcții diferite simultan, copleșind apărarea navelor mari.
Ce s-a folosit în conflictul din 2026
Din 28 februarie 2026, Iranul se confruntă cu cel mai intens conflict militar din istoria sa. Datele disponibile arată:
- Peste 750 de rachete balistice lansate în primele trei săptămâni — țintind Israel, Irak, Kuweit, Bahrain, Qatar, EAU, Arabia Saudită, Iordania și baze RAF din Cipru
- Peste 900 de drone lansate, preponderent Shahed-136
- Tipurile confirmate în utilizare: Sejjil, Fattah, Kheibar Shekan, Ghadr, Emad
- Lansarea rachetei Sejjil confirmată oficial pentru prima dată într-un conflict real
- Rachete balistice au intrat în spațiul aerian al Turciei (stat NATO) — interceptate de sisteme NATO
Totodată, avioanele israeliene și americane au distrus sistematic depozite, rampe de lansare, infrastructură de producție și baze de comandă. Stocurile iraniene de rachete cu rază medie — cele mai valoroase și mai greu de înlocuit — se epuizează.
Amiralul Brad Cooper de la Comandamentul Central al SUA a declarat că forțele americane „au degradat grav apărarea aeriană a Iranului și au distrus sute de rachete balistice, lansatoare și drone iraniene.”
Ce mai rămâne — și ce urmează
Evaluarea capacităților rămase ale Iranului e dificilă. Câteva elemente sunt clare:
Rachetele cu rază scurtă sunt cele mai ușor de produs și probabil cele mai puțin afectate de bombardamente. Iranul poate continua să lovească țintele regionale.
Rachetele cu rază medie — Shahab-3, Sejjil, Khorramshahr — sunt cele mai greu de înlocuit. Producția necesită componente specializate, iar facilitățile de producție sunt ținte prioritare ale campaniei aeriene americano-israeliene.
Dronele sunt cel mai sustenabil element al arsenalului. Ieftine, produse în fabrici descentralizate, greu de eliminat complet. Iranul poate continua producția de Shahed-136 chiar și sub presiune militară intensă.
Rachetele de croazieră au fost mai puțin utilizate în conflict, posibil din cauza stocurilor limitate sau pentru a le păstra ca armă de ultimă instanță.
Întrebarea strategică nu mai e „ce are Iranul?” — ci „cât mai are?” Fiecare zi de conflict consumă un arsenal care a fost construit în decenii. Iar dacă producția e afectată, regenerarea va dura ani.
Întrebări frecvente
Ce tip de rachetă iraniană e cea mai periculoasă? Khorramshahr — rază de până la 3.000 km și focos de 1.500–1.800 kg. Dar Fattah (hipersonică) și Sejjil (lansare rapidă, combustibil solid) sunt considerate cele mai dificil de contracarat.
Care e diferența între o rachetă balistică și una de croazieră? Rachetele balistice urcă la altitudine mare și coboară spre țintă la viteze de câțiva km/s — puternice, dar detectabile pe radar. Rachetele de croazieră zboară la altitudine joasă, sunt mai lente, dar mult mai greu de detectat.
De ce folosește Iranul drone alături de rachete? Dronele sunt ieftine și lansate în număr mare. Saturează radarele, consumă interceptorii scumpi ai adversarului, și deschid calea pentru rachetele balistice rapide care vin în urma lor.
Câte rachete mai are Iranul? Estimările exacte nu sunt publice. Înainte de conflict, se estima un arsenal de câteva mii de rachete balistice. După trei săptămâni de utilizare intensivă și bombardamente asupra infrastructurii, stocurile — mai ales cele cu rază medie — sunt semnificativ reduse.
De unde vine tehnologia rachetelor iraniene? Primele rachete (Shahab-1, 2) sunt derivate din Scud-uri sovietice, obținute prin Coreea de Nord. Shahab-3 e bazat pe Nodong nord-coreeană. Khorramshahr derivă din Musudan nord-coreeană. Soumar (croazieră) e inginerie inversă a Kh-55 rusești obținute din Ucraina. Generațiile mai noi (Sejjil, Fattah, Kheibar Shekan) sunt considerate dezvoltări preponderent indigene.
Surse: Defense Intelligence Agency (SUA), Institute for the Study of War (ISW), Center for Strategic and International Studies (CSIS), Federation of American Scientists (FAS), Reuters, Al Jazeera, BBC.
