Numele lui Reza Pahlavi – fiul ultimului șah al Iranului – a reapărut puternic în discursul public odată cu noul val de proteste și cu escaladarea represiunii. Pentru o parte dintre manifestanți și pentru o zonă activă a diasporei, Pahlavi nu este neapărat „soluția” în sens strict politic, ci un simbol recognoscibil al unei rupturi totale de Republica Islamică, într-un moment în care străzile vorbesc mai direct decât instituțiile.
Foto credit: ir.voanews.com, Public domain, via Wikimedia Commons
Reza Pahlavi trăiește în exil de la sfârșitul anilor ’70 și s-a poziționat constant ca susținător al unei tranziții către un Iran secular și democratic, insistând public că urmărește schimbarea de regim și un cadru politic pluralist. În același timp, biografiile de referință notează limita fundamentală a acestei figuri: nu este clar cât sprijin real și ce infrastructură politică internă are pentru a transforma capitalul simbolic într-o alternativă guvernabilă. În practică, acesta este miezul dezbaterii despre Pahlavi: între imaginea de „figură de unificare” și întrebarea dură a relevanței pe teren.
În ultimele zile, o parte din relatările presei internaționale au surprins reactivarea explicită a temei monarhiei în stradă și în diaspora – de la lozinci care invocă „șahul” până la simbolistica steagului pre-1979. Apariția acestor mesaje nu indică automat o majoritate monarhistă, dar arată că, pe fondul presiunii interne, protestul caută repere rapide, ușor de recunoscut, în afara establishmentului Republicii Islamice. Unele analize avertizează însă că această dimensiune „Pahlavi” poate funcționa simultan ca motor de mobilizare și ca sursă de polarizare în opoziție: pentru unii, e o continuitate cu ideea de stat modern și previzibil; pentru alții, e o întoarcere la un trecut pe care nu vor să-l reabiliteze.
De ce prinde această idee acum? În perioade de criză, societățile gravitează către narațiuni simple: un nume, o imagine, o promisiune de „altceva”. În Iran, aceste narațiuni apar pe fundalul unui conflict vechi între proiectul unui stat religios și aspirațiile unei părți din societate către un cadru mai deschis. De aici și valoarea simbolică a lui Reza Pahlavi: el întruchipează, pentru susținătorii săi, o direcție alternativă – nu neapărat monarhia ca instituție, ci ruptura de modelul actual și întoarcerea la un imaginar de stat „normal” în relația cu lumea.
Totuși, figura lui Pahlavi rămâne inseparabilă de problema pe care o întâlnește orice opoziție în exil: vizibilitatea internațională nu echivalează automat cu capacitate internă. De aceea, în timp ce numele lui reapare în titluri și pe bannere, dezbaterea reală se poartă între două întrebări: cât de mult poate un simbol să organizeze o mișcare și cât de repede poate o mișcare să își construiască leadership-ul dincolo de simboluri.
Surse: Reuters, The Guardian, Al Jazeera, Associated Press, Encyclopaedia Britannica
Scris de Ziare pe Scurt
