Războiul din Yemen nu mai arată ca o criză „locală”, ci ca un test de forță pentru rutele maritime și pentru echilibrul de putere din Orientul Mijlociu. Bombardamentele saudite asupra Sanaa și asediul Houthi asupra Taiz sunt semnele vizibile; în spate, se conturează ceva mai periculos: o posibilă extindere a frontului spre Bab el‑Mandeb, una dintre cheile comerțului global.
Foto: Yemen regions map-es.svg: rowanwindwhistler derivative work: rowanwindwhistler, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons
În acest tablou, două mișcări diplomatice merită citite ca semnale de alarmă, nu ca simple declarații: Recep Tayyip Erdoğan, președintele Turciei, „promite sprijin saudiților”, iar autorități egiptene „evaluează să se alăture alianței”. Nu e doar solidaritate între capitale; e calcul rece despre cine controlează strâmtorile, cine își apără influența și cine riscă să rămână pe dinafară.
Taiz, orașul care poate schimba geometria conflictului
Taiz nu este doar încă un punct pe hartă. Descris drept „oraș strategic” și „bastion republican”, el devine o miză simbolică și militară: cine ține Taiz poate revendica o legitimitate politică mai credibilă în Yemen și poate bloca ori deschide culoare de aprovizionare.
Asediul Houthi, în care apar menționate „drone și lunetiști”, sugerează un tip de război de uzură, menit să epuizeze apărătorii și să transmită un mesaj regional: gruparea poate menține presiunea fără să câștige rapid teren, dar cu costuri umane și politice enorme. Întrebarea incomodă este alta: cât timp poate comunitatea internațională trata Taiz ca pe o „știre de conflict”, fără să o vadă ca pe un barometru al destabilizării regionale?
Sanaa sub bombe, Ankara cu promisiuni: ce urmărește Turcia
Loviturile saudite asupra capitalei Sanaa sunt, în logica Riadului, un instrument de descurajare și de degradare a capacităților Houthi. Totuși, în războaiele de acest tip, bombardamentele rareori închid conflictul; mai des îl redistribuie, îl radicalizează și îi schimbă geografia.
Aici intră în scenă Ankara. Recep Tayyip Erdoğan promite sprijin pentru Arabia Saudită, un gest care poate fi citit în două chei. Prima: Turcia își reafirmă statutul de actor regional indispensabil, gata să joace în dosare de securitate care depășesc granițele sale. A doua: își negociază influența într-o zonă unde alianțele sunt fluide, iar rivalitățile de ieri pot deveni parteneriate tactice mâine. Sprijinul „promis” nu spune încă ce formă va lua, dar transmite un mesaj: Turcia nu vrea să fie spectator într-un conflict care poate redesena rutele energetice și maritime.
Egiptul și Bab el‑Mandeb: pragul unde conflictul devine global
Faptul că autoritățile egiptene „evaluează să se alăture alianței” este, poate, cel mai important indiciu al momentului. Pentru Cairo, Bab el‑Mandeb nu este un nume exotic, ci o extensie strategică a securității Canalului Suez. Orice risc de avansare către strâmtoare ridică imediat costuri: asigurări mai scumpe, rute ocolitoare, presiune economică și vulnerabilitate politică.
Această evoluție ridică întrebări despre pragul de intervenție: cât de aproape trebuie să ajungă amenințarea de Bab el‑Mandeb ca să vedem o coaliție mai explicită, cu obiective și mijloace asumate? Și, la fel de important, cine definește „amenințarea”: realitatea din teren sau percepția din capitale?
Rămâne de văzut dacă intrarea unor actori precum Turcia și, posibil, Egiptul va tempera conflictul prin descurajare sau îl va împinge într-o spirală a escaladării. Istoria recentă a regiunii arată că „alianțele de moment” pot stabiliza temporar un front, dar pot aprinde altul.
În final, Yemenul continuă să fie scena unde se întâlnesc două războaie: unul pentru teritoriu și putere internă, altul pentru coridoare maritime și influență regională. Iar dacă Bab el‑Mandeb devine linia roșie, atunci lumea va descoperi, din nou, că geografia comerțului global poate fi rescrisă de un conflict considerat prea mult timp periferic.
Sursa: La Repubblica
