Într-o regiune în care hărțile sunt mai încăpățânate decât liderii, petrolul nu curge doar prin conducte. Curge prin strâmtori, prin insule mici pe care nimeni nu le-ar vizita de plăcere, prin promisiuni făcute în șoaptă la Muscat și prin tăceri calculate la Washington. Și, din când în când, curge printr-un gest abrupt: Arabia Saudită închide o conductă, într-o vineri, după ce e atacată. Un fel de pauză forțată în ritmul lumii, ca atunci când se stinge lumina într-un teatru și publicul, pentru o secundă, nu știe dacă urmează spectacolul sau panica.
Acum câțiva ani, ideea că statele din Golf ar sta la masă cu Iranul pentru a discuta „un cadru temporar” de gestionare a navigației prin Strâmtoarea Hormuz ar fi sunat ca o capitulare. În septembrie 2026, sună ca o poliță de asigurare. Întâlnirea din Oman, programată pentru luni, la Salalah, între miniștrii de externe din Golf și omologul lor iranian, Abbas Araqchi, a fost amânată. Nu din lipsă de urgență, ci din exces de nervi: „dezacorduri asupra termenilor discuțiilor”, spune o sursă din Golf pentru Reuters. Ministrul de externe al Omanului, Badr Albusaidi, a împachetat amânarea într-o formulă diplomatică perfectă pentru vremuri imperfecte: „în interesul consensului”. Apoi, ca să nu pară că cineva a clipit primul, a adăugat că rămân „angajați să promovăm dialogul”.
E greu să nu auzi, în spatele acestor fraze, zgomotul unei uși încuiate pe dinăuntru. Când spui „consens” într-o regiune unde fiecare capitală are propriul calendar al fricilor, de obicei înseamnă că nimeni nu vrea să semneze primul. Iar când amâni o întâlnire despre Hormuz, nu amâni un seminar. Amâni o discuție despre un loc prin care trece o bună parte din exporturile globale de petrol și, odată cu ele, nervul financiar al lumii.
Dar adevărata poveste nu e amânarea. E motivul pentru care întâlnirea a existat, în primul rând.
În Yemen, Houthis – mișcarea care a preluat Sanaa în 2014 și a supraviețuit intervenției conduse de Arabia Saudită „în anul următor” – au reușit ceva ce niciun comunicat de presă nu poate cosmetiza: au transformat geografia într-o armă. Aaron David Miller, fost negociator american, spune direct: „Houthis nu sunt proxy-uri tradiționale. Ei pot transforma geografia într-o armă și pot avea un impact dramatic asupra economiei internaționale și asupra economiei globale a petrolului.” E o propoziție care ar trebui citită de două ori, pentru că răstoarnă reflexul comod al ultimilor ani: acela că Iranul își mișcă pionii, iar proxy-urile execută.
În realitate, Houthis au propriul război, propria memorie a umilințelor și propria plăcere de a-i vedea pe saudiți negociind cu spatele la zid. Doar că, în 2026, războiul lor local s-a lipit de o arteră globală. Fawaz Gerges numește capturarea unor insule strategice lângă Bab el-Mandeb „un factor care schimbă jocul”: „Schimbă balanța de putere și le oferă o pârghie geopolitică și geoeconomică mult mai mare asupra Arabiei Saudite, Golfului, Statelor Unite și comerțului global.” Bab el-Mandeb nu e un concept din manual, ci un loc în care un grup cu rachete și drone poate decide cât de scumpă devine pâinea la Cairo, cât de repede se umflă inflația la Berlin și cât de nervoși devin traderii la Londra.
Iar aici apare lucrul nespus, dar imposibil de ignorat: statele din Golf nu mai negociază cu Iranul pentru că au devenit brusc pacifiste sau vizionare. Negociază pentru că au descoperit, din nou, că America nu poate închide rapid o criză pe care o poate aprinde rapid. Alex Vatanka, de la Middle East Institute, pune degetul pe rană: întrebarea pentru statele din Golf devine „mai puțin dacă au încredere în Iran și mai mult cum să-și protejeze interesele și să supraviețuiască ostilităților pe care Washingtonul nu le poate încheia rapid.” Apoi vine fraza care, în mod normal, ar fi fost considerată aproape indecentă într-un salon diplomatic din Riyadh sau Abu Dhabi: „s-ar putea să fie nevoite să facă o înțelegere cu iranienii pe cont propriu, indiferent dacă rănesc sau nu sentimentele americanilor, pentru că America nu îi poate scoate din această mlaștină.”
„Mlaștina” e un cuvânt american, dar senzația e universală: te miști, cheltuiești, te înarmezi, îți cumperi securitate, și totuși rămâi în același loc, doar că mai obosit. Între timp, Iranul joacă altfel. Un oficial regional, citat de Reuters, spune: „Pentru Iran, acesta este un joc de șah. Ei planifică ce urmează. Nu își apasă toate butoanele în același timp din panică.” E o observație aproape tandră pentru un adversar: îi recunoaște răbdarea. Iar răbdarea, în Orientul Mijlociu, e o formă de putere.
Teheranul, în această lectură, nu are nevoie să câștige o bătălie decisivă. Are nevoie să creeze două puncte de presiune care să-i oblige pe ceilalți să-și recalibreze instinctele. Hormuz e primul. Bab el-Mandeb e al doilea. Dacă Iranul „strangulează” Hormuz, iar Houthis amenință transportul în Marea Roșie, Arabia Saudită descoperă că ruta alternativă pe care a folosit-o – redirecționarea țițeiului către porturi la Marea Roșie – devine ea însăși vulnerabilă. Când ai două uși și ambele pot fi blocate, nu mai ești un actor care alege; ești un actor care reacționează.
Și reacția costă. Pe pagina aceluiași flux de știri apare un titlu conex: „4% of global oil supply at risk by Saudi pipeline outage”. Patru procente nu sună ca o apocalipsă, dar piețele nu sunt construite pe apocalipse, ci pe fricțiuni. Un 4% „la risc” e suficient ca să împingă prețuri, să alimenteze inflație, să dea muniție politicienilor care trăiesc din promisiunea că vor „stabiliza” ceva ce nu controlează.
În acest decor, amânarea întâlnirii din Oman nu e un eșec al diplomației, ci un simptom al ei: nimeni nu vrea să pară că vine la masă din slăbiciune, deși toți vin din slăbiciune. Omanul, ca de obicei, joacă rolul statului care știe să fie suficient de discret încât să devină indispensabil. Inițiativa Oman-Iran pentru un cadru temporar de gestionare a navigației prin Hormuz nu promite pace; promite, cel mult, o pauză de respirație. Dar și respirația a devenit un lux.
În paralel, Iranul își lustruiește imaginea de vecin cu care „se poate vorbi”, măcar în fotografii. Președintele iranian Masoud Pezeshkian povestește că a avut „discuții bune” cu prințul moștenitor al Emiratelor Arabe Unite, Sheikh Khaled bin Mohamed bin Zayed Al Nahyan, la New Delhi, la summitul BRICS. „Am fost de acord să lăsăm trecutul deoparte și să privim spre viitor”, spune el. E genul de frază care, în mod normal, ar trebui să sune a reconciliere. În 2026, sună a management de risc: trecutul e prea încărcat, viitorul prea scump ca să-l mai lași pe pilot automat.
Și America? America e acolo, ca o prezență care nu mai organizează camera, dar încă ocupă mult spațiu. Donald Trump, întrebat duminică dacă e îngrijorat de întâlnirea statelor din Golf cu Iranul, răspunde: „Asta depinde de ei.” Replica e scurtă, aproape nepăsătoare, dar efectul ei în regiune poate fi devastator de clar: face loc ideii că alianțele sunt, în ultimă instanță, tranzacții. Iar când tranzacția nu mai include garanții, fiecare client își caută alt furnizor.
Mai există o piesă care apasă pe nervul saudit: refuzul raportat al lui Trump de a accepta o cerere saudită ca SUA să lovească Houthis. Dacă e adevărat, nu e doar o decizie militară. E un mesaj. În capitalele din Golf, combinația dintre costurile economice în creștere și senzația că Washingtonul nu vrea sau nu poate să „rezolve” rapid problema întărește ideea că negocierile cu Teheranul nu mai sunt o opțiune, ci o necesitate de auto-conservare. O sursă din Golf observă chiar ironia: presiunea economică a Washingtonului asupra Iranului are impact, dar împinge partenerii SUA să se întrebe dacă această confruntare e sustenabilă. Cu alte cuvinte, sancțiunile care ar trebui să izoleze Iranul pot accelera, indirect, normalizarea lui regională.
Ceea ce ne aduce la întrebarea incomodă pe care nimeni nu o rostește în conferințe de presă: dacă geografia e imuabilă, de ce tot pretindem că strategia e o chestiune de voință? Iranul stă lângă arterele energetice și comerciale. Houthis stau pe o coastă care privește spre una dintre cele mai importante rute maritime din lume. Arabia Saudită are petrol, dar are și vulnerabilități care nu pot fi bombardate până dispar. Decenii de confruntare n-au schimbat aceste date; au schimbat doar prețul pe care îl plătești ca să le ignori.
La final rămâne o neliniște: dacă statele din Golf ajung să facă o înțelegere cu Iranul „pe cont propriu”, ce fel de ordine regională se naște? Una mai stabilă sau una doar mai cinică, în care fiecare își cumpără liniștea pe termen scurt și își amână conflictele pe termen lung? Întâlnirea din Salalah a fost amânată „în interesul consensului”. Dar consensul, în Orientul Mijlociu, e adesea doar numele politicos al fricii comune.
Iar frica, în 2026, are două strâmtori și câteva insule mici. Restul e negociere. Sau, dacă negocierile eșuează, e prețul de la pompă.
Sursă: The Jerusalem Post
