Propunerea americană „Golden Dome” pentru o apărare antirachetă cuprinzătoare ar fi costisitoare, ineficientă și ar putea face Statele Unite mai puțin sigure, stimulând adversarii să-și extindă arsenalele și să dezvolte contramăsuri, avertizează doi specialiști în controlul armamentelor.
Frederick Lamb, profesor emerit la University of Illinois, spune că „nu există nicio perspectivă de a construi o apărare eficientă împotriva rachetelor balistice cu rază lungă în viitorul previzibil”, iar încercarea de a crea un sistem care să pară „cât de cât eficient pe hârtie” ar costa „de la sute de miliarde la trilioane de dolari”.
„Golden Dome” este descris ca un proiect stratificat, cu componente la sol, pe mare și în spațiu, destinat să apere SUA, aliații și forțele desfășurate împotriva unei game largi de amenințări — de la rachete balistice și de croazieră până la vehicule hipersonice, aeronave și drone — inclusiv din partea unor adversari de rang egal.
Lamb avertizează că și o apărare strategică limitată poate avea efecte destabilizatoare, deoarece adversarii reacționează nu doar la capacitățile actuale, ci și la ceea ce cred că sistemul ar putea deveni. Un program oficial cu bugete de ordinul sutelor de miliarde și un obiectiv ambițios i-ar putea determina să desfășoare mai multe arme nucleare pentru a „copleși” apărarea și să introducă arme noi pentru a evita sau ataca direct elementele sistemului.
În argumentația prezentată, Rusia ar putea crește rapid numărul de focoase pe rachetele existente pentru a se asigura că poate depăși orice scut antirachetă american, iar China își extinde, potrivit relatărilor, arsenalul nuclear. Lamb leagă această dinamică de decizii anterioare ale Washingtonului: după retragerea SUA din Tratatul Anti-Ballistic Missile (ABM), în 2002, și desfășurarea apărării strategice antirachetă, Rusia și China ar fi avut un stimulent puternic să accelereze dezvoltarea armelor concepute să pătrundă sau să evite astfel de sisteme. În 2018, președintele rus Vladimir Putin a anunțat noi sisteme de livrare ca răspuns direct la acești pași.
Printre programele rusești menționate se numără racheta balistică grea Sarmat, vehiculul hipersonic Avangard, drona subacvatică Poseidon și racheta de croazieră cu propulsie nucleară Burevestnik, precum și dezvoltarea unei versiuni Yars-M cu focoase care se separă pe stadii finale, fiecare cu ghidaj propriu. În cazul Chinei, sunt menționate eforturi pentru un vehicul hipersonic boost-glide și demonstrarea tehnologiei pentru un „fractional orbital bombardment system”, care ar putea permite atacuri din direcții mai puțin apărate.
O componentă discutată este interceptarea în faza de propulsie (boost-phase), inclusiv cu interceptori în spațiu. Lamb spune că o astfel de abordare ar necesita o constelație de „zeci de mii sau chiar mai mulți” interceptori orbitalizați, ceea ce ar reprezenta o militarizare rapidă și la scară mare a spațiului. El susține că adversarii ar căuta aproape sigur modalități de a contracara sistemul și ar putea decide că este mai bine să împiedice operaționalizarea lui decât să se confrunte cu el după finalizare.
În scenariile descrise, timpii de reacție ar fi extrem de comprimați. Lamb afirmă că cea mai timpurie fereastră în care un sistem boost-phase ar putea trage „cu încredere” este la cel puțin 75 de secunde după lansarea unei rachete balistice cu rază lungă, iar apoi ar rămâne, pentru multe rachete actuale, doar 45 până la 75 de secunde pentru ca interceptorii să ajungă la țintă înainte de separarea focoaselor. În cazul unei rachete lansate de pe submarin, el notează că o rachetă ar putea lovi un oraș american după ce arde aproximativ 100 de secunde, lăsând interceptorilor circa 25 de secunde timp de zbor — „o imposibilitate practică” chiar dacă lansarea apărării ar avea loc în mai puțin de 30 de secunde.
Lamb mai spune că un astfel de sistem ar comprima deciziile într-o criză la „zeci de secunde” sau mai puțin, ceea ce ar putea împinge spre pre-delegarea autorității de lansare către comandanți de nivel inferior și spre automatizarea evaluărilor de amenințare și a deciziilor, crescând riscul de erori și escaladare.
Ordinul executiv asociat „Golden Dome”, potrivit lui Lamb, impune și dezvoltarea de capabilități pentru a învinge rachetele adversarilor înainte ca acestea să poată fi lansate, o abordare numită uneori „left of launch”. El afirmă că un exemplu ar fi un atac surpriză asupra conducerii și asupra sistemelor de comunicații, comandă și control ale adversarului, precum și asupra rachetelor sale cu încărcătură nucleară, dacă există indicii că s-ar pregăti de atac. Un astfel de prim atac, avertizează el, ar putea precipita un război nuclear care ar ucide „zeci sau sute de milioane de oameni”.
În plan diplomatic, Lamb spune că urmărirea unui program de amploarea „Golden Dome” ar face negocierile de control al armamentelor mai dificile, deoarece Rusia a insistat de mult timp ca apărările strategice antirachetă să fie incluse în discuții, în timp ce SUA a refuzat să ia în considerare limitarea unor astfel de sisteme.
Avertismentele vin într-un context în care regimul de control al armelor este descris ca slăbit: din februarie 2026, SUA și Rusia nu mai sunt obligate legal de limitele Tratatului New START. Lamb susține că lipsa unor noi limite pentru forțele strategice și absența constrângerilor privind focoasele tactice și strategice, apărările strategice antirachetă și armele spațiale cresc amenințarea nucleară și riscul de război nuclear.
Laura Grego, cercetător senior și director de cercetare în cadrul Union of Concerned Scientists, este prezentată ca împărtășind concluzia că „Golden Dome” ar fi destabilizator și periculos, prin costuri ridicate, eficiență limitată și creșterea riscurilor de escaladare.
Sursa: War On The Rocks
