În Port-au-Prince, controlul nu se mai măsoară doar în cartiere cucerite, ci și în farfurii. Când bandele promit mâncare unor copii flămânzi din tabere supraaglomerate, statul pierde nu doar teritoriu, ci și viitorul. Iar cifra care ar trebui să cutremure orice cancelarie este aceasta: UNICEF spune că recrutarea copiilor a crescut cu 70% în 2024, pe fondul prăbușirii instituțiilor și al foametei.
Asasinarea președintelui Jovenel Moïse, în iulie 2021, a lăsat un gol de putere care nu s-a mai închis. În anii care au urmat, armele au intrat „necontrolat”, iar grupările armate au devenit, în multe zone, singura autoritate reală. Astăzi, potrivit datelor citate în teren, aproximativ 90% din capitală este sub controlul bandelor. În acest decor, ideea de „alegere” pentru un copil de opt, zece sau paisprezece ani devine o ficțiune.
Statul absent și taberele care nu mai sunt refugiu
Povestea lui Altagrace, o mamă din Port-au-Prince, arată cum se prezintă „statul eșuat” la nivelul cel mai concret: „Bandele au invadat cartierul și au început să tragă”, spune ea. Fratele ei a fost ucis, iar fuga a devenit singura opțiune. Ajunsă într-o tabără pentru persoane strămutate, descrie camere în care „până la 10 oameni sunt înghesuiți”, nu ca într-un adăpost, ci „ca animalele într-o cușcă”.
Haiti are acum 1,4 milioane de persoane strămutate intern. Nu vorbim despre o criză punctuală, ci despre o societate împinsă în spații improvizate, unde „sprijinul instituțional s-a prăbușit”, iar malnutriția și bolile se răspândesc. Femeile și copiii sunt, în mod previzibil, cei mai expuși la abuzuri și violență. Întrebarea incomodă este: cine mai protejează pe cine, când tabăra devine o extensie a haosului de afară?
„Recrutare” sau supraviețuire: cum funcționează capcana
Bandele nu mai recrutează doar prin frică, ci și printr-un cinism eficient: promisiunea de hrană. UNICEF avertizează că jumătate dintre membrii grupărilor armate sunt copii, unii „de doar opt ani”. În total, 1,2 milioane de copii trăiesc cu teama violenței armate și a recrutării.
James Elder, purtător de cuvânt UNICEF, rezumă mecanismul: „Mulți sunt luați cu forța. Alții sunt manipulați sau împinși de sărăcie extremă… Este un ciclu mortal. Copiii sunt recrutați în grupurile care alimentează propria lor suferință.” Asta e miza reală: nu doar criminalitatea, ci o economie a disperării în care foamea devine monedă de schimb.
În octombrie, UNICEF a numit situația „cea mai gravă criză a foamei din istoria țării”, cu „mai mult de jumătate din populație” la niveluri de insecuritate alimentară de tip „criză”. Când masa de dimineață dispare, dispar și școala, și copilăria, și orice idee de „plan pe termen lung”.
De ce o masă la școală contează mai mult decât pare
Aici intră în scenă un detaliu care, pentru cititorul din Europa, poate părea modest: hrănirea copiilor la școală. Mary’s Meals, organizație caritabilă britanică (cu rădăcini scoțiene), activă în Haiti din 2006, spune că situația e „mult mai severă” azi decât atunci: crime, trafic, violență sexuală, „zilnic”.
Emmline Toussaint, coordonatoare a programului de hrană în și în jurul Port-au-Prince, explică direct: dacă ești copil strămutat, fără apă curată, cu riscul zilnic de a fi violat, „ai mai merge dimineața la școală?”. Răspunsul ei: nu. Motivația vine din faptul că „știu că îi așteaptă masa de la școală”. Cu alte cuvinte, o porție de mâncare devine o barieră reală între copil și bandă.
Altagrace spune că, pentru copiii ei, sprijinul acesta schimbă totul: „Chiar dacă eu nu pot mânca, dacă copilul meu găsește ceva de mâncare, asta mă face fericită.” E o frază care ar trebui citită ca un raport de securitate, nu doar ca o confesiune: securitatea începe, uneori, cu calorii.
Implicația globală: Haiti, laboratorul unei crize care se exportă
E comod să privim Haiti ca pe o tragedie „locală”, dar mecanismul e universal: colaps politic → arme → bande → strămutare → foamete → recrutare de copii. Pandemia Covid, crizele de combustibil și vremea extremă au amplificat inegalități vechi; iar după 2021, timpul a lucrat pentru cei înarmați, nu pentru instituții. Între timp, dosarul asasinării lui Moïse încă trecea prin instanțe până recent (martie), în timp ce pe străzi se consolida o altă „justiție”.
Ce ar trebui să înțelegem, dincolo de emoție, este că Haiti nu se „stabilizează” doar cu operațiuni de ordine publică, dacă baza socială e foametea. Când bandele pot concura cu statul la capitolul hrană, statul a pierdut deja o parte din război.
Finalul rămâne o întrebare pe care comunitatea internațională o evită prea des: cât timp mai acceptăm ca soluțiile umanitare să țină loc de guvernare, iar copiii să fie „resursa” cea mai ieftină într-un conflict fără front? În Haiti, miza nu e doar supraviețuirea de azi, ci dacă mai există o generație care să poată spune „nu” mâine.
Surse: The Independent
