Între prăbușirea trecutului și promisiunea unei economii renăscute
Argentina nu ajunge în 2025 în fața unei crize industriale peste noapte. În fapt, ultimul deceniu a fost o lungă perioadă de epuizare economică, marcată de recesiuni repetate, devalorizări succesive și politici contradictorii care au sufocat predictibilitatea. Datele macro sunt neiertătoare: producția industrială a avut, timp de aproape zece ani, o creștere medie negativă de aproximativ 1,3% pe an, cu un recul abrupt de aproape 10% numai în 2024, potrivit FocusEconomics. Este fotografia unei industrii care nu s-a mai putut adapta la ritmul economiei mondiale.
Pe acest fundal fragil urcă la putere Javier Milei, cu un mandat explicit: ruperea cu trecutul și resetarea completă a sistemului. Reformele sale – radicale, rapide și necruțătoare – urmăresc să dezmembreze un model statal considerat de mulți sursa stagnării Argentinei. Dar în timp ce cifrele macro încep să arate, timid, o revenire a încrederii investitorilor și o scădere a riscului de țară, industria locală resimte cu brutalitate primele efecte ale noii ordini.
Primele statistici oficiale după preluarea mandatului arată dimensiunea șocului. În 2024, 15 dintre cele 16 ramuri industriale au intrat în contracție, iar producția totală a scăzut cu 10%. În primul semestru din 2025, tabloul nu este încă cel al unei reveniri: producția industrială scade suplimentar cu 1,6% față de decembrie 2024, iar 9 dintre cele 16 ramuri rămân sub nivelul de la finalul lui 2023, conform datelor CSIRA și INDEC. Este un regres suplimentar pentru un sector care părea deja fără aer.
Dar cifrele mari ascund drame individuale. În ultimele 18 luni, în Argentina s-au închis peste 17.000 de firme, potrivit unui raport citat de Associated Press, dintre care aproape 400 din sectorul textil — un barometru sensibil al sănătății industriale. Un alt set de date, furnizat de Observatorio de las Pymes Industriales și preluat de presa sud-americană, arată că peste 12.000 de IMM-uri au dispărut doar în primul an al lui Milei. Pentru o țară în care întreprinderile mici și mijlocii reprezintă aproape 70% din locurile de muncă formale, impactul este colosal.
Exemplele concrete dau un chip acestui fenomen. Lumilagro, producătorul istoric de termosuri, un brand aproape simbolic în viața de zi cu zi a argentinienilor, și-a redus personalul de la peste 160 la aproximativ 60 de oameni, confruntat cu o piață invadată de importuri ieftine și cu o cerere internă în prăbușire. Producția locală a devenit atât de scumpă, încât compania a început să importe o parte din articole — o inversare completă a modelului care a definit-o timp de decenii. La rândul ei, Ilva, una dintre cele mai mari fabrici de ceramică din țară, a închis complet activitatea, lăsând în urmă sute de angajați și un oraș peste care s-a așezat brusc liniștea.
Acestea sunt doar două repere în peisajul mult mai larg al unei industrii lovite simultan din două direcții: moștenirea unui sistem economic disfuncțional și șocul reformelor Milei. De ce se întâmplă totul acum? Răspunsul cerut de realitate este dublu.
Pe de o parte, Argentina a intrat în mandatul Milei cu o industrie slăbită structural. Instabilitatea monedei, inflația cronică, scăderea constantă a consumului și politicile de protecție haotice au creat o piață care nu mai putea concura eficient nici la export, nici intern. Multe companii funcționau deja la marginea rentabilității, iar o parte considerabilă a IMM-urilor supraviețuiau prin subvenții, credite blânde sau avantaje fiscale care au fost demontate aproape instantaneu de noua administrație.
Pe de altă parte, politicile Milei — liberalizarea importurilor, reducerea tarifelor vamale, eliminarea subvențiilor, creșterea dobânzilor și înghețarea lucrărilor publice — au expus industria locală unei competiții globale pentru care nu era pregătită. Textilele au fost primele lovite, urmate de ceramică, bunuri de consum și construcții. Reducerea lucrărilor publice a decimat sectorul construcțiilor, cu peste 90.000 de joburi pierdute, și a antrenat în cădere și industriile conexe: metalurgie, utilaje, materiale.
Întrebarea este dacă această suferință reprezintă un declin ireversibil sau începutul unei schimbări care poate produce stabilitate pe termen lung. Părerile economiștilor sunt împărțite. Guvernul invocă scăderea inflației, îmbunătățirea ratingului de țară și perspectivele reale de investiții în minerit, energie și infrastructură. Proiecte majore, precum redeschiderea minei de cupru Bajo de la Alumbrera, sunt privite drept semnale că Argentina ar putea recâștiga atractivitatea pentru capitalul global.
În același timp, sindicatele avertizează asupra unui risc de dezindustrializare durabilă. Dacă importurile continuă să înlocuiască masiv producția locală, dacă IMM-urile dispar într-un ritm atât de rapid și dacă industria nu primește un plan de reconstrucție adaptat noii paradigme economice, țara riscă să devină tot mai dependentă de bunuri străine și tot mai săracă în locuri de muncă calificate.
Adevărul, deocamdată, stă undeva în zona gri: industria argentiniană este în suferință, nu în colaps; în tranziție, nu în agonie definitivă. Ceea ce se întâmplă acum este o ruptură — abruptă, dureroasă, dar nu neapărat fatală. Dacă acest șoc se va transforma într-o renaștere sau va rămâne o cicatrice permanentă depinde de modul în care guvernul, investitorii și societatea vor putea construi un model industrial adaptat unei economii globalizate.
Pentru Argentina, 2025 nu este sfârșitul unei povești, ci începutul unei confruntări cu propriile limite. Iar industria rămâne terenul pe care această confruntare se vede cel mai clar.
Surse: FocusEconomics; INDEC; CSIRA; Reuters; Associated Press; Observatorio de las Pymes Industriales; Prensa Latina; Mercopress; Ministerul Economiei al Argentinei
Scris de Ziare pe Scurt, 06/12/2026
