„91 de primării” schimbate din mers, „20 de milioane” de locuitori afectați și un buget cumulat de circa „10 miliarde de euro” ajunse, practic, sub altă comandă politică: acesta e tabloul care dă măsura mizei. Trecerea primarului Cemil Tugay la AK Party nu e doar o trădare locală într-un oraș simbolic, ci o piesă dintr-un mecanism național de reconfigurare a puterii fără a mai cere permisiunea urnelor.
Foto: Koray, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons
Izmirul nu e un oraș oarecare. În ultimul sfert de secol, metropola de 4,5 milioane de oameni a funcționat ca bastion al opoziției laice, un teritoriu unde AKP „nu reușea niciodată” să câștige primăria metropolitană. Faptul că Erdogan i-a prins pe piept insigna partidului lui Tugay, urcat pe scenă la o ceremonie politică, are valoare de mesaj: „se poate” și aici.
O insignă, o promisiune ruptă și o furie care nu mai încape în piață
Cemil Tugay, ales primar al Izmirului pe liste social-democrate în urmă cu doi ani și jumătate, ajunge acum în tabăra puterii. Nu e doar migrație politică; e o răsturnare de simbol. Alegătorii au reacționat cu o furie previzibilă tocmai pentru că Tugay lăsase în urmă o promisiune care suna mai degrabă ca un jurământ personal: „Nu m-aș alătura niciodată AKP; mama mea m-ar renega dacă aș face-o”.
În stradă, peste 1.000 de oameni au protestat la Izmir, potrivit Euronews, cerând demisia primarului și purtând inclusiv un sicriu cu fotografia lui. Poliția a blocat accesul spre Republic Square și a monitorizat manifestația. Protestul nu schimbă majorități, dar arată ceva esențial: în orașele mari, legitimitatea nu se transferă automat odată cu insigna.
Opoziția a răspuns cu sarcasm și agresivitate verbală. Ali Mahir Basarir, vicepreședinte al principalului grup parlamentar al opoziției, a atacat direct: fiind chirurg plastician, „mai bine să-și schimbe fața”, pentru că „cu fața aceea nu va putea să se plimbe prin Izmir”. Replica e dură, dar semnalează disperarea: opoziția simte că pierde teren nu prin vot, ci prin dezertări.
„Preluări” prin justiție și aritmetică de consiliu: rețeta care ocolește electoratul
Mutarea lui Tugay se vede mai clar în contextul unei strategii mai largi. După alegerile locale din martie 2024, câștigate de social-democrați în multe zone, Guvernul a pornit o ofensivă care combină dosare, destituiri, intervenții administrative și cooptări.
Bilanțul operațiunilor e masiv: peste 1.400 de persoane reținute în anchete care vizează primării (primari, consilieri, rude, persoane conectate), aproximativ 300 în arest preventiv, inclusiv 35 de primari. Oficial, miza este „corupția” și, în unele cazuri, acuzații de „terorism”. Politic, efectul e simplu: slăbirea administrațiilor locale care pot finanța servicii, pot construi rețele și pot oferi opoziției vizibilitate.
Mai există o pârghie mai puțin discutată, dar extrem de eficientă: arhitectura alegerilor locale. În Turcia, primarul și consiliul municipal sunt aleși pe buletine separate. Asta permite scenarii în care primăria se schimbă fără alegeri noi, prin jocuri de consiliu, vacanțe de funcție și rearanjări.
Exemplul Üsküdar (Istanbul) e manual de utilizare: în 2024, CHP obținuse 29 de consilieri, iar AKP și aliații 17. Totuși, în septembrie, AKP a reușit alegerea unui primar cu 23 de voturi „pentru” la 19 „împotrivă”, după ce șase consilieri au schimbat tabăra. Social-democrații susțin în instanță că au existat promisiuni de funcții și avantaje judiciare, ba chiar amenințări. Özgür Çelik, lider provincial CHP la Istanbul, a relatat un episod tulburător: consilierul transfug Ayhan Aydin l-ar fi sunat „plângând în hohote”, invocând presiuni ale procurorului. Aydin neagă. Adevărul juridic rămâne de stabilit, dar întrebarea politică e inevitabilă: câte astfel de „transferuri” sunt voluntare și câte sunt negociate cu spatele la zid?
Opoziția, împinsă să se certe cu ea însăși
În mod paradoxal, presiunea externă vine la pachet cu implozia internă. O decizie de tribunal a răsturnat conducerea CHP aleasă la congresul din 2023 și l-a reinstalat pe Kemal Kiliçdaroglu, liderul care preluase partidul în 2010 și care a rămas asociat cu eșecuri electorale repetate împotriva lui Erdogan. Refuzul său de a convoca un nou congres a dus la ruptura: Özgür Özel și susținătorii au plecat și au fondat Yeni Parti.
Rezultatul e devastator pentru coerența opoziției: Yeni Parti are 91 de deputați, iar CHP a rămas cu 44. În unele primării se mai cooperează pragmatic, însă relațiile sunt „foarte proaste”. În acest climat, fiecare primar care trece la AKP nu doar că mută o administrație, ci mai rupe o bucată din încrederea publică.
Academiciana Ezgi Basaran avertizează asupra unui risc greu de măsurat în cifre, dar decisiv în alegeri: „nihilismul” și „neîncrederea în politică”. Dacă aleșii care promiteau rezistență „pur și simplu trec în rândurile” puterii, de ce ar mai investi oamenii speranță, timp, bani și vot?
Miza reală: un model „à la russe” și testul tradiției electorale turce
Politologul Berk Esen, de la Universitatea Sabanci, descrie această ofensivă ca parte a unui plan de „supunere” a opoziției, pornit după ce Guvernul a realizat că, în ritmul din 2024, opoziția „era destinată să câștige următoarele alegeri prezidențiale”. Dacă economia și problemele structurale nu oferă avantaj electoral, rămâne varianta slăbirii adversarului.
Esen merge mai departe și vorbește despre o destinație finală: un sistem asemănător cu cel al Rusiei. Totuși, Turcia nu e un teren steril pentru un asemenea transplant politic. Țara are competiție multipartidistă din finalul anilor 1940, iar „la nivelul alegătorilor continuă să existe un profund sentiment de opoziție”. Cu alte cuvinte, aparatul poate împinge, dar societatea poate opune inerție.
În acest decor se află și cazul Ekrem Imamoglu: destituit din funcția de primar metropolitan al Istanbulului, în arest preventiv de peste un an și jumătate, ales candidat prezidențial al social-democraților în primare deschise la care organizatorii spun că au participat 15 milioane de persoane.
Foto: Medyascope TV, CC BY 3.0 https://creativecommons.org/licenses/by/3.0, via Wikimedia Commons
Este judecat în circa 12 procese, riscă pedepse cumulate de până la 2.630 de ani și are deja o condamnare de 6 ani și 4 luni, nedefinitivă, plus interdicție politică. Fostul lider CHP, Kiliçdaroglu, refuză să-l numească „deținut politic”: „Nu este cineva încarcerat pentru opiniile sale politice”. O propoziție care, indiferent de intenție, funcționează ca muniție pentru putere și ca detonator în tabăra opoziției.
Izmirul, așadar, nu e doar despre un primar și o insignă. Este despre o întrebare care apasă tot mai greu pe Turcia și, prin extensie, pe partenerii săi occidentali: cât din democrație mai rămâne, dacă alegerile sunt lăsate să existe, dar rezultatele lor sunt „corectate” ulterior prin dosare, destituiri și transfugi? Rămâne de văzut dacă furia din piețe se poate transforma în disciplină politică la urne sau dacă, dimpotrivă, va alimenta exact sentimentul de neputință de care un regim dominant are nevoie.
Surse: El Pais, Euronews
