Porțile din fier forjat ale unui conac de 12 milioane de dolari din Buenos Aires au devenit, pentru câteva ore, o scenă de teatru politic. Zeci de oameni, cu măști albe pe față, au stat în stradă ținând pancarte pe care scria „Peter Thief” și „No to the Peter Thiel law”.
E genul de protest care, privit de la distanță, pare o glumă cu buget mic: un joc de cuvinte, un decor de lux, o furie difuză. Dar în Argentina de azi, unde președintele Javier Milei tratează statul ca pe o piesă de mobilier vechi pe care o scoți pe balcon, scena asta are o claritate tăioasă: nu e despre un miliardar care și-a luat casă într-un cartier bun. E despre cine scrie regulile, pentru cine, și cât de repede pot fi rescrise când la ușă bate capitalul potrivit.
Peter Thiel s-a mutat în aprilie în Argentina cu familia, după ce a cumpărat reședința. Thiel nu e doar „un investitor”. E un tip de personaj care trăiește în intersecția dintre bani, ideologie și infrastructură: cofondator Palantir, finanțator al unor proiecte politice, promotor al unui libertarianism care visează la zone scoase din jurisdicția statelor. În imaginarul Silicon Valley, Thiel e unul dintre cei care nu se mulțumesc să „disrupă” industrii; vrea să disrupă contractul social.
Când un astfel de om alege Argentina, reflexul global e să caute explicația apocaliptică, aproape romantică: un refugiu împotriva unui posibil al treilea război mondial, o retragere în emisfera sudică, într-o țară „bogată agricol”, suficient de departe de marile fronturi. E povestea preferată a epocii: miliardarii care își cumpără liniștea ca pe o poliță de asigurare, cu pământ, garduri și generatoare. Numai că, în Buenos Aires, neliniștea nu vine din faptul că Thiel ar putea aștepta sfârșitul lumii. Vine din bănuiala că ar putea să pregătească începutul alteia.
La scurt timp după mutarea lui, Camera Deputaților a Argentinei a organizat o dezbatere de șase ore despre un set de schimbări de reglementare propuse de guvernul Milei. În sine, șase ore de parlament nu sunt o știre; sunt un ritual. Știrea e aerul de ușă închisă care plutește peste tot: invitații, întrebările, absențele. Unii deputați au cerut public informații despre Thiel, despre întâlnirile lui, despre afacerile lui. N-au primit răspuns. Au fost invitați Thiel, Milei și „un oficial legat de serviciile de informații ale Argentinei” să vină să răspundă la întrebări. N-au venit. Juan Marino, membru al Camerei Deputaților și lider al partidului Piquetero, a rezumat sec: «Niciunul dintre ei nu a răspuns și niciunul dintre ei nu a venit la întâlnire.»
Absența, în politică, e uneori mai elocventă decât prezența. Când refuzi să explici, spui: nu vă datorez nimic. Când guvernul nu răspunde la întrebări despre un investitor străin cu acces neobișnuit la președinte și la consilierii prezidențiali-cheie, nu mai vorbim despre discreție. Vorbim despre o schimbare de regim moral: statul ca serviciu de concierge pentru cei care pot plăti.
Marino numește pachetul de măsuri „un pachet legislativ tehnofascist”, menit să consolideze puterea miliardarilor tech americani în țară. Cuvântul e încărcat și, tocmai de aceea, util: „tehnofascist” nu e o etichetă academică, ci o acuzație că tehnologia devine pretext pentru opacitate, pentru accelerarea deciziei și pentru reducerea cetățeanului la date. Criticii nu spun că Thiel a scris legile. Articolul subliniază explicit că „nu există dovezi” că Thiel le-a susținut direct. Dar momentul e „sugestiv”, iar politica trăiește din sugestii, mai ales când faptele sunt ținute la sertar.
Miezul pachetului e un regim de investiții supranumit „super RIGI”, care promite companiilor străine o rată minimă de impozitare și, mai ales, o garanție de 30 de ani împotriva schimbărilor de reglementare. Treizeci de ani: o eternitate în politică, o viață întreagă pentru un guvern, o adolescență pentru un conglomerat. Statul își leagă singur mâinile și îi spune investitorului: nu te voi deranja, indiferent ce se întâmplă cu noi. Și, ca să fie clar cui face cu ochiul, textul numește explicit centrele de date pentru AI printre investițiile pe care vrea să le atragă.
Centrele de date nu sunt doar clădiri pline cu servere. Sunt consumatori de energie, de apă, de teren; sunt infrastructură critică; sunt o formă de suveranitate tehnologică. Când un stat își construiește economia de mâine pe serverele altcuiva, acceptă o dependență care nu arată ca o colonie clasică, dar funcționează cu aceeași logică: resursele și regulile locale în slujba unui centru de putere extern. Iar garanția de 30 de ani nu e doar un stimulent; e o declarație de neîncredere în democrație. E ideea că viitorii alegători nu ar trebui să aibă dreptul să schimbe nimic.
În paralel, o inițiativă separată – care a eșuat – ar fi eliminat majoritatea restricțiilor privind cumpărarea de terenuri de către străini. Marino spune că o asemenea lege ar fi putut „pava calea” pentru „orașe startup” semi-autonome, precum dezvoltarea controversată Próspera din Honduras: enclave cu reguli proprii, visul libertarian de a scoate bucăți de teritoriu de sub controlul statului. Thiel a susținut astfel de idei în trecut. Nu trebuie să crezi că Argentina se va transforma mâine într-o rețea de mini-republici corporatiste ca să înțelegi de ce simpla tentativă aprinde alarme: e un test de elasticitate. Cât de mult poți slăbi statul fără ca oamenii să observe că, odată slăbit, nu mai e al lor?
Apoi există decretul privind datele personale: unele departamente civile ar fi obligate să partajeze cantități vaste de date despre cetățeni cu serviciile de informații ale statului. Într-o țară cu o istorie dureroasă a aparatului de securitate, o astfel de măsură nu e un detaliu tehnic; e o fantomă reactivată. Și aici intră în scenă Palantir, compania cofondată de Thiel, cunoscută pentru software de analiză de date folosit de guverne și agenții. Deputații au pus întrebări tot mai directe dacă Palantir are contracte nedezvăluite cu statul argentinian. N-au primit răspuns. Tăcerea, din nou, lucrează ca un instrument de putere: nu confirmă, nu infirmă, doar prelungește suspiciunea până când devine normalitate.
Cecilia Nicolini, reprezentanta Argentinei la parlamentul regional Mercosur, a spus-o fără menajamente: «Argentina este un fel de laborator.» Apoi a apăsat mai tare: miliardarii tech americani „folosesc Argentina ca pe un laborator, pentru că au la putere o persoană, Milei, care este și mai nebun decât ei.” Cuvântul „laborator” e seducător pentru cei care iubesc inovația; sună ca progres, ca experiment, ca viitor. Pentru cei care trăiesc în laborator, însă, e un cuvânt rece. În laborator, altcineva decide ipoteza, altcineva scrie protocolul, altcineva publică rezultatele. Și dacă experimentul eșuează, nu e laboratorul cel care plătește.
Nicolini sugerează că alegerea Argentinei de către Thiel nu ține doar de siguranță într-o lume cu războaie. «Nu e vorba doar că [Thiel] a ales Argentina în sensul că e un loc sigur de trăit… Dar, de fapt, în spate, cred că există un plan clar.» Planul, spune ea, e legat de reformele pe care Milei încearcă să le treacă, uneori cu succes, alteori întâmpinând reacții adverse. E o intuiție politică: nu vii doar să te ascunzi; vii să construiești ceva care, în altă parte, ar întâmpina prea multă rezistență.
Milei însuși pare să viseze la o lume în care statul e depășit nu doar de piață, ci de cod. Într-un articol din Financial Times, el a pledat pentru crearea de „corporații non-umane” – „entități operate de agenți AI sau roboți”. Ideea are o frumusețe sinistră: companii fără oameni, deci fără rușine, fără oboseală, fără biografie. Seamănă cu o predicție făcută în 2024 de Sam Altman, CEO OpenAI, care spunea că lumea ar putea fi condusă curând de companii deținute de AI. În ambele viziuni, omul devine un accesoriu al sistemului, iar întrebarea murdară – cine răspunde când ceva merge prost? – e împinsă în viitor, ca și cum viitorul ar avea timp pentru procese.
Aici e lucrul nespus care apasă peste toată povestea: nu e doar despre Thiel, nici măcar despre Milei. E despre o alianță implicită între două forme de nerăbdare. Nerăbdarea tehnologică, pentru care democrația e prea lentă și drepturile sunt fricțiuni. Și nerăbdarea politică, pentru care criza economică justifică orice scurtătură. Când cele două se întâlnesc, rezultatul nu e neapărat dictatură în sensul clasic. Poate fi ceva mai modern: o țară administrată ca un produs, cu cetățenii ca set de date și cu legislația ca termenii și condițiile pe care îi accepți fără să citești.
În fața conacului, măștile albe ale protestatarilor au o ambiguitate frumoasă: pot fi anonimatul celor fără putere sau pot fi avertismentul că, într-un sistem în care deciziile se iau cu ușile închise, singura formă de prezență publică rămasă e spectacolul. După ce pancartele sunt strânse și strada revine la rutina ei, nu putem decât să ne intrebăm: ce anume negociază, de fapt, Argentina cu oamenii ca Thiel?
Poate că nu e nimic ilegal. Poate că e doar capitalism global în forma lui obișnuită, cu întâlniri discrete și promisiuni de investiții. Dar tocmai asta e neliniștitor: cât de ușor ajunge „obișnuitul” să includă garanții de 30 de ani împotriva democrației, transferuri masive de date către intelligence și ideea de corporații fără oameni. Laboratoarele sunt utile, ni se spune, pentru că acolo se testează viitorul. Problema e că viitorul, odată testat pe alții, rareori rămâne acolo.
Sursă: The Guardian
