Cuvântul „terorist” are o calitate rară în politică: face ordine în propoziții înainte să facă ordine în străzi. Îl rostești și, pentru o clipă, totul pare mai simplu. Nu mai ai bande, carteluri, rețele, „actori non-statali”, „structuri criminale”. Ai teroriști. Ai un dușman cu contur. Ai un stat care poate vorbi tare, poate cere bani, poate cere răbdare. Și, mai ales, ai un public care știe deja cum ar trebui să se simtă.
În Columbia, președintele Abelardo de la Espriella a decis să pună toate grupurile criminale — cele implicate în trafic de droguri, minerit ilegal, extorcare și contrabandă — sub o singură etichetă: „teroriști”. Ordinul, transmis forțelor de securitate, vine cu o promisiune administrativă aproape tandră: armata, poliția, marina și forțele aeriene să opereze „ca un singur corp”. E o imagine de manual militar, dar și o recunoaștere involuntară a haosului: dacă trebuie să spui explicit că instituțiile statului ar trebui să acționeze împreună, e foarte probabil că n-au mai făcut-o până atunci.
Mi se pare fascinant cât de repede se întoarce istoria când o ajuți puțin din spate. În Columbia, „terorismul” nu e un cuvânt nou, nici măcar un cuvânt exotic. E un reflex vechi de cinci decenii, născut în conflictul cu gherile precum FARC (Fuerzas Armadas Revolucionarias de Columbia) și ELN (Ejército de Liberación Nacional). Diferența e că atunci eticheta avea o logică politică: era o insurgență, era un proiect de putere, era un război cu o ideologie (sau măcar cu pretenția ei). Acum, de la Espriella o lipește pe tot ce mișcă în economia ilegală.
Eticheta nu e doar morală; e procedurală. În momentul în care spui „teroriști”, deschizi sertare juridice și financiare care altfel se mișcă greu. Întărești urmărirea penală, justifici instrumente mai dure, dai un sens nou confiscărilor, interceptărilor, cooperării internaționale. Și mai faci ceva: schimbi povestea. Nu mai e vorba despre crimă organizată ca economie paralelă, cu complicități locale și corupție instituțională. Devine o amenințare existențială, ceva ce se combate cu unitate, cu sacrificii, cu excepții.
De la Espriella nu inventează trendul, îl prinde din zbor. În fundal e un detaliu care, pentru Washington, contează enorm: administrația Trump a desemnat 20 de grupuri criminale din America Latină drept Foreign Terrorist Organizations. În același timp, Ecuador, Argentina, Peru și Guatemala au desemnat grupuri regionale drept „teroriști”. Când cea mai mare putere militară a lumii îți oferă un dicționar, e greu să reziști tentației de a-l folosi. Nu pentru că ai devenit brusc mai convins, ci pentru că e util: te aliniază, te face „compatibil” cu prioritățile americane, îți dă un limbaj comun pentru ajutor, informații, operațiuni.
Problema cu limbajul comun e că vine la pachet cu reflexe comune. Iar reflexul american, în acest moment, arată ca o campanie de bombardamente.
După o pauză de două luni, US Southern Command (SOUTHCOM) a reluat săptămâna aceasta două lovituri letale asupra unor ambarcațiuni suspectate de trafic de droguri, în Pacificul de Est și în Caraibe. Sunt primele lovituri raportate după 21 iunie. De când a început campania, în septembrie 2025, SUA au efectuat 68 de lovituri, care au ucis cel puțin 227 de persoane. Cifrele sunt reci, dar nu sunt abstracte: înseamnă corpuri în apă, familii fără răspuns, un tip de violență „curată” care, de la distanță, arată ca o soluție.
Și totuși, chiar oficialii americani au admis că loviturile au făcut puțin pentru a reduce traficul de droguri; au împins mai ales traficanții să-și schimbe rutele. E o observație care ar trebui să ne bântuie: când cea mai scumpă mașinărie militară din lume apasă pe trăgaci de zeci de ori și obține, în esență, o reconfigurare logistică a pieței, poate că problema nu e lipsa de forță. Poate că problema e că piața e mai elastică decât orgoliul nostru.
Aici se leagă, subtil, povestea columbiană. Dacă îți numești adversarul „terorist”, publicul se așteaptă la o victorie vizibilă. La capturi, la hărți cu săgeți, la „neutralizări”. Dar crima organizată, spre deosebire de o celulă ideologică, se regenerează ca o afacere: dacă tai o rută, apare alta; dacă lovești un lider, apar trei intermediari; dacă închizi un port, se deschid zece puncte de trecere. Eticheta de „terorism” promite un final; realitatea oferă doar o adaptare.
Și mai e ceva: eticheta poate deveni o scuză pentru a nu vorbi despre stat. Despre polițiști cumpărați, despre primari șantajați, despre contracte publice, despre minerit ilegal tolerat, despre porturi „închise” doar pe hârtie. „Teroristul” e, prin definiție, exteriorul absolut. Dar multe dintre economiile ilegale din America Latină trăiesc tocmai din interior: din relații, din protecție, din oboseala instituțiilor. Când pui totul sub aceeași umbrelă, riști să acoperi exact locul pe unde plouă.
Dacă vrei să vezi cum arată lumea atunci când statul nu mai are nici măcar luxul limbajului, te uiți spre Haiti. Acolo, un atac al unei bande afiliate Viv Ansanm asupra orașului Kenscoff, lângă Port-au-Prince, a ucis cel puțin 47 de oameni și a răpit mai mult de 50, potrivit ONU. E considerată una dintre cele mai mari răpiri în masă din ultimii ani. În Kenscoff, violența Viv Ansanm de la începutul lui 2025 a omorât aproximativ 260 de persoane în două luni. Și peste toate plutește un detaliu care, spus simplu, ar suna neverosimil într-o țară care se pretinde funcțională: Haiti nu a mai organizat alegeri din 2016. Cinci ani mai târziu, în iulie 2021, președintele Jovenel Moïse a fost asasinat, s-a creat un vid de putere, iar bandele l-au umplut. Acum, primul tur e programat pentru 13 decembrie.
Nu poți citi cifrele din Haiti și să rămâi confortabil în discuția despre etichete. Acolo, „terorist” e aproape un cuvânt prea mic. Ce se întâmplă când răpirea în masă devine un instrument de guvernare? Când un oraș de lângă capitală trăiește escaladări succesive ca anotimpurile? Haiti e avertismentul că, dacă statul se subțiază suficient, crima organizată nu mai e „problemă de securitate”; devine arhitectură socială.
Columbia, desigur, nu e Haiti. Are instituții, are armată, are experiență lungă cu războiul intern. Tocmai de aceea decizia lui de la Espriella merită privită cu suspiciunea pe care o rezervi lucrurilor prea ordonate. Când un președinte proaspăt instalat spune că toate forțele vor acționa „ca un singur corp”, eu aud și altceva: un apel la centralizare, la disciplină, la o logică de comandă unică. Într-o țară cu teritorii unde statul e negociat zilnic, „un singur corp” poate fi fie începutul unei eficiențe reale, fie preludiul unor abuzuri care vor fi justificate tocmai prin cuvântul magic: terorism.
Iar întrebarea care contează este: ce implicații va avea termenul pentru procesele legale și judiciare într-un peisaj criminal complex? Complexitatea nu e un detaliu tehnic; e natura problemei. Dacă bagi extorcarea, contrabanda, mineritul ilegal și traficul de droguri în același sac, riști să tratezi fiecare fenomen cu aceeași rețetă. Iar rețetele universale, în securitate, au obiceiul să fie brutale.
Mai există o ironie: în timp ce guvernele își rafinează vocabularul de război, piețele ilegale își rafinează logistica. SUA bombardează ambarcațiuni; traficanții schimbă rute. Statele declară „terorism”; grupurile își schimbă numele, alianțele, metodele de recrutare. În Haiti, bandele devin actorii reali ai ordinii. În Columbia, statul încearcă să-și recapete inițiativa printr-un cuvânt.
Poate că asta e miza, acum, pentru noi: nu dacă „terorist” e termenul corect, ci ce fel de lume produce. O lume în care violența statului se simte mai legitimă, mai rapidă, mai puțin negociabilă. O lume în care întrebările despre corupție și complicitate sunt împinse la margine, pentru că „nu e momentul”. O lume în care succesul se măsoară în lovituri și etichete, nu în teritorii recâștigate pentru viața normală.
Și, inevitabil, rămâne neliniștea: dacă bombardamentele au împins doar rutele să se miște, dacă etichetele doar redesenează hărți, unde e punctul în care cineva va admite că lupta cu crima organizată nu e un război care se câștigă, ci un stat care se reconstruiește? Iar reconstruirea nu are „glamour”. Nu are „lovituri letale”. Are alegeri organizate la timp, ca în Haiti, înainte ca bandele să-ți scrie calendarul. Are instituții care chiar funcționează „ca un singur corp” nu pentru că a ordonat președintele, ci pentru că nu mai pot fi cumpărate pe bucăți.
Până atunci, „terorist” rămâne un cuvânt care sună a control. Și, uneori, controlul e doar o poveste spusă tare, ca să acopere zgomotul realității.
Surse: InsightCrime
