Zeci de mii de iranieni din diaspora — unele estimări vorbesc de până la circa 250.000 de oameni — au umplut străzile din Munchen într-o demonstrație imensă de sprijin pentru protestele anti-regim din Iran, strigând pentru sfârșitul Republicii Islamice în timp ce liderii globali se întâlneau la Conferința de Securitate din oraș.
În acest weekend, la Munchen, două lumi s-au ciocnit. În interior: diplomați și șefi de stat care vorbesc despre stabilitate, descurajare și dosarul nuclear. Afară: o mulțime care spune că stabilitatea e o ficțiune, iar „Republica Islamică” e „un regim mort”.
Strada cere „sfârșitul”, nu „reforma”
Reza Pahlavi, fiul ultimului șah al Iranului, stabilit în SUA și absent din Iran dinaintea Revoluției din 1979, a folosit scena Conferinței de Securitate de la Munchen ca să ridice miza: „Este timpul să se pună capăt Republicii Islamice”, a transmis el, spunând că iranienii nu cer „repararea” regimului, ci „îngroparea” lui.
În paralel, Pahlavi a făcut apel la o formă de protest sincronizat: sloganuri strigate de acasă, de pe acoperișuri, la ora 20:00, sâmbătă și duminică, pentru a se suprapune cu manifestații din Germania și din alte locuri. E o strategie de rezistență „cu cost redus”, într-un climat în care prezența în stradă poate fi fatală.
Dar nici această imagine de unitate nu poate ascunde fisura majoră: opoziția iraniană rămâne fragmentată, iar Pahlavi însuși e contestat — inclusiv pentru apropierea de Israel (o vizită intens mediatizată în 2023 a fracturat încercările de unificare a taberelor anti-regim) și pentru faptul că nu s-a delimitat clar de caracterul autocratic al domniei tatălui său.
„Protestele s-au încheiat”. Teroarea nu
Dacă în Europa se văd steaguri și sloganuri, în Iran — avertizează activiștii pentru drepturile omului — represiunea ar fi intrat într-o fază mai greu de filmat și mai ușor de negat: raiduri nocturne, dispariții forțate, detenții secrete.
Karen Kramer (adjunct al directorului Center for Human Rights in Iran) și Esfandiar Aban (cercetător senior CHRI) descriu, pe baza a peste 30 de mărturii directe, un tipar: agenți înarmați intră în case fără mandate, fac percheziții violente, recurg la dezbrăcarea și controlul membrilor familiei pentru a identifica protestatari răniți și îi iau cu forța, în fața rudelor.
Țintele nu sunt doar cei care au protestat: adolescenți acuzați că au scandat, trecători răniți, medici și asistente care au tratat răniți, avocați care au oferit asistență juridică, oameni care au postat mesaje de susținere pe rețele sociale. În orașe precum Kerman, Khorramabad, Andimeshk, Qorveh, Mahabad, Gorgan sau Arak, același mecanism se repetă.
Cea mai gravă acuzație, în formularea activiștilor: un număr foarte mare de persoane ar fi ținute în „locuri negre” de detenție — depozite, containere, clădiri abandonate — în afara cadrului legal, fără înregistrare oficială, fără acces la avocat sau familie. În astfel de spații, riscul de tortură, abuz sexual, „confesiuni” forțate și moarte în custodie devine, practic, un instrument de guvernare.
CHRI mai notează un detaliu care spune totul despre frica instalată: spitalele ar fi fost transformate în extensii ale aparatului de securitate, cu forțe care arestează răniți sau presează personalul medical să raporteze pacienții. Rezultatul: unii răniți ar fi evitat spitalul și ar fi murit ulterior din cauza rănilor netratate.
Washingtonul: între portavioane și negocieri
În acest tablou, Donald Trump joacă pe două fronturi. Vineri, a spus că o schimbare de guvern la Teheran ar fi „cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla”. Tot el a trimis un al doilea portavion în Orientul Mijlociu, crescând presiunea militară asupra Iranului, și a sugerat anterior că nu exclude opțiuni militare în sprijinul protestelor.
În același timp, realpolitik-ul își cere drepturile: SUA și Iranul — fără relații diplomatice din perioada de după 1979 — au purtat discuții săptămâna trecută în Oman pe tema programului nuclear. Axios scrie că urmează o nouă rundă de negocieri la Geneva, marți.
Această suprapunere ridică întrebarea incomodă: ce înseamnă „presiune maximă” când, pe canal paralel, rulează diplomația? Și ce semnal primește Teheranul dacă lumea revine rapid la negocieri, în timp ce detențiile secrete și disparițiile forțate continuă?
Cifrele care nu lasă loc de „interpretări”
În privința bilanțului, cifrele sunt în sine un act de acuzare, dar ele vin din estimări independente, nu din date oficiale. Human Rights Activists News Agency (organizație cu sediul în SUA) afirmă că cel puțin 7.008 persoane, majoritatea protestatari, ar fi fost ucise în represiune, iar peste 53.000 ar fi fost arestate. Organizațiile de drepturi avertizează, însă, că numărul real ar putea fi diferit, iar verificarea completă e dificilă într-un sistem care controlează accesul la informație.
Între timp, autoritățile iraniene susțin că protestele ar fi fost „deturnate de teroriști”, alimentați de „dușmanii” SUA și Israel — narațiune clasică de delegitimare, utilă atât intern (pentru justificarea violenței), cât și extern (pentru a prezenta represiunea drept „contraterorism”).
Ce se decide, de fapt, la Munchen
Munchenul a fost, în acest episod, mai puțin despre Iran și mai mult despre Occident: cât de coerent mai este în fața unui regim care poate negocia tehnic pe domeniul nuclear și, simultan, să conducă, spun activiștii, o campanie de teroare internă?
Reza Pahlavi cere ajutor și vorbește despre tranziție democratică. Dar tranzițiile nu se „livrează” prin declarații și nici printr-un singur lider, mai ales când opoziția e fragmentată. În schimb, ceea ce poate fi livrat rapid, dacă există voință, este presiunea țintită: sancțiuni pe responsabili, documentare, protecție pentru activiști, menținerea atenției internaționale asupra detențiilor secrete.
Întrebarea care rămâne după ce se sting reflectoarele conferinței este: când lumea se va întoarce la agenda „normală”, cine mai numără dispăruții din containerele fără adresă?
Surse: AFP / Al-Monitor; Foreign Policy (Center for Human Rights in Iran); Axios (menționat în materialul AFP)
