Cum și-a construit Teheranul o rețea de putere de la Mediterana până la Bab el-Mandeb și cât control mai are asupra pieselor sale
Iranul nu și-a construit influența regională numai cu tancuri, avioane și rachete. A construit-o cu piese.
Unele se află la câteva sute de kilometri de granițele sale. Altele, la mii. Unele primesc bani, arme și instruire de la Teheran, dar își stabilesc singure o parte importantă din obiective. Altele sunt atât de apropiate de structurile militare iraniene încât diferența dintre aliat și proxy devine greu de trasat.
Împreună formează ceea ce Iranul și aliații săi au numit „Axa Rezistenței”.
Privită ca o tablă de șah, această rețea explică mai bine strategia iraniană decât o simplă hartă militară. Pentru că valoarea unei asemenea structuri nu constă doar în puterea fiecărei organizații, ci în poziția ei pe tablă și în numărul de probleme pe care le poate crea simultan adversarului.
Există însă o diferență fundamentală față de șah: piesele Iranului nu au toate aceeași disciplină și nici nu răspund în aceeași măsură jucătorului de la Teheran.
Unele sunt aliați. Unele sunt proxy-uri. Altele se află undeva între cele două.
Iar valoarea lor se schimbă în timpul partidei.
În 2026, acest lucru se vede poate mai clar decât oricând.
Regele: regimul de la Teheran
În șah, regele nu este cea mai puternică piesă. Este însă piesa a cărei supraviețuire dă sens întregului joc.
În metafora iraniană, regele nu este o persoană, ci regimul de la Teheran.
Una dintre funcțiile fundamentale ale rețelei construite de Iran în ultimele decenii a fost aceea de a împinge o parte a confruntării cu adversarii săi cât mai departe de teritoriul iranian.
Liban. Siria. Irak. Gaza. Yemen. Marea Roșie.
Fiecare a devenit, în momente diferite, o linie de presiune aflată dincolo de frontiera Iranului.
Council on Foreign Relations descrie Forța Quds a Gardienilor Revoluției drept principalul punct de legătură al Teheranului cu această rețea, oferind instruire, arme și finanțare unor parteneri regionali foarte diferiți între ei.
Mult timp, arhitectura a permis Iranului să producă efecte regionale fără ca fiecare confruntare să devină automat un război direct purtat pe teritoriul său.
Conflictul actual a modificat însă profund această logică.
Tabla s-a apropiat de rege.
Regina: Gardienii Revoluției
Dacă regimul este regele, Corpul Gardienilor Revoluției Islamice și în special Forța Quds reprezintă cel mai apropiat echivalent al reginei.
Nu pentru că fiecare grupare primește ordine zilnice de la Teheran. Realitatea este mult mai complicată.
Rolul IRGC este în primul rând acela de multiplicator de putere: bani, instruire, tehnologie militară, transfer de armament, informații, consiliere și uneori coordonare operațională.
Este piesa capabilă să influențeze aproape întreaga tablă.
Modelul iranian a fost eficient tocmai pentru că nu presupune întotdeauna desfășurarea unor mari contingente iraniene. Iranul poate construi capacitate militară locală și apoi lăsa partenerul respectiv să lupte pe propriul teritoriu, pentru propriile interese, dar într-o direcție care poate servi simultan obiectivelor Teheranului.
CSIS descria această relație nu ca pe un simplu sistem patron–proxy, ci ca pe un spectru care merge de la grupări dependente până la aliați militari cu autonomie considerabilă.
Asta este cheia întregii table.
Iranul nu trebuie să miște toate piesele.
Este suficient ca multe dintre ele să vadă tabla aproape la fel.
Nebunul: Hezbollah
Timp de decenii, Hezbollah a fost probabil cea mai valoroasă piesă externă a Iranului.
În metafora noastră, nebunul i se potrivește aproape perfect.
În șah, nebunul lucrează pe diagonale lungi. Poate sta retras, dar controlează o axă întreagă și devine devastator atunci când liniile se deschid.
Hezbollah a reprezentat mult timp diagonala iraniană din Levant.
Libanul îi oferea poziția. Siria, adâncimea. Iranul, resursele și tehnologia.
Relația cu Teheranul a fost mult mai profundă decât simpla finanțare. CSIS a descris Hezbollah drept cel mai apropiat aliat militar și ideologic al Iranului, suficient de matur încât să-și urmărească propriile priorități, dar suficient de apropiat de Teheran pentru a rămâne o piesă centrală a arhitecturii regionale iraniene.
Dar aici tabla din 2026 arată diferit de cea din urmă cu câțiva ani.
Hezbollah a fost grav slăbit.
Loviturile israeliene succesive, pierderile de comandă, degradarea unor capabilități militare și noul război început în martie 2026 au redus puterea organizației și i-au complicat poziția politică în Liban. Reuters relata în mai că Hezbollah plătise un preț foarte mare în încercarea de a-și reface poziția, în timp ce presiunea internă pentru restrângerea rolului său militar crescuse.
CSIS caracteriza deja organizația, la începutul conflictului iranian din acest an, drept „dramatic slăbită” în urma ofensivei israeliene din 2024.
Nebunul nu a dispărut de pe tablă.
Dar nu mai controlează diagonalele cu aceeași libertate.
Iar asta contează, pentru că în timp ce una dintre piesele istorice ale Iranului a pierdut din greutate, alta a crescut spectaculos.
Caii: Houthis
Calul este piesa ciudată a șahului.
Nu merge drept. Nu merge în diagonală.
Sare peste obstacole și atacă din unghiuri pe care celelalte piese nu le pot reproduce.
Puține organizații descriu mai bine această logică decât Houthis din Yemen.
Dintr-o mișcare insurgentă apărută în munții nordului Yemenului, Houthis s-au transformat într-o forță capabilă să opereze rachete balistice, rachete de croazieră și drone cu rază lungă și să amenințe simultan infrastructură terestră și navigația comercială.
Un panel ONU estimează în prezent efectivele lor la aproximativ 350.000 de combatanți. Reuters notează că instruirea și sprijinul provenite din Iran și Hezbollah au contribuit semnificativ la transformarea organizației într-o forță militară mult mai sofisticată.
Și aici apare marea diferență față de Hezbollah.
Houthis au propriile interese.
Vor control în Yemen. Vor acces la coastă. Vor influență politică. Au propriile rivalități și propria ideologie.
Istoric, relația lor cu Iranul a fost mai puțin integrată decât cea a Hezbollah. CSIS îi descria drept un aliat iranian cu autonomie semnificativă de decizie, mai degrabă rezultatul unui model „train, advise, assist” decât al unui control direct.
Dar în actualul conflict interesele celor două părți s-au suprapus spectaculos.
CFR observa deja în aprilie că Houthis deschiseseră un nou front în războiul Iranului cu Statele Unite și Israelul.
Iar în septembrie lucrurile au mers mult mai departe.
Ofensiva Houthi de pe coasta Mării Roșii le-a extins controlul spre Bab el-Mandeb și a transformat organizația într-un factor strategic direct pentru Arabia Saudită și comerțul mondial. Reuters relata pe 16 septembrie că avansul lor a întărit poziția Iranului tocmai pentru că presiunea exercitată asupra Bab el-Mandeb se suprapune cu cea existentă asupra Strâmtorii Hormuz.
Aici calul ajunge pe pătratul perfect.
La nord: Arabia Saudită.
La vest: Marea Roșie.
La sud: Bab el-Mandeb.
La distanță de lovire: Israelul.
Iar spre est, dincolo de Peninsula Arabică: Hormuz.
Pe 18 septembrie, traficul navelor de mărfuri prin Hormuz rămânea mult sub media ultimelor zece zile, în timp ce ruta prin Bab el-Mandeb devenea la rândul său vulnerabilă în urma avansului Houthi.
Un cal aflat cândva la marginea tablei a ajuns astfel să amenințe simultan mai multe dintre cele mai valoroase pătrate ale ei.
Și tocmai de aceea, în 2026, Houthis ar putea fi piesa care a câștigat cel mai mult în valoare strategică pentru Iran.
Irakul: piesele care își schimbă rolul
Irakul este mai greu de reprezentat printr-o singură piesă.
Există acolo o întreagă constelație de organizații șiite care au diferite relații cu Iranul.
Unele sunt profund legate de IRGC. Altele au devenit actori politici irakieni importanți și își urmăresc propriile interese. Unele pot acționa aproape ca proxy-uri. Altele seamănă mai mult cu aliați militari.
Aici se vede cel mai bine cât de înșelător poate deveni termenul generic „proxy iranian”.
CSIS plasa milițiile irakiene pe un spectru larg: de la structuri politice și militare mature până la grupări mai mici care au îndeplinit misiuni mult mai apropiate de modelul clasic de proxy.
Și legătura continuă să aibă relevanță practică.
Pe 10 septembrie 2026, Statele Unite au impus noi sancțiuni unor rețele din Irak, Liban, Emiratele Arabe Unite și Turcia acuzate că sprijină financiar organizații apropiate Iranului, inclusiv Kata’ib Hezbollah.
Pe tabla iraniană, Irakul nu este o piesă.
Este aproape o cutie întreagă de piese.
Hamas: piesa care nu aparține complet tablei
Hamas arată cel mai bine limitele metaforei.
Iranul a oferit de-a lungul timpului organizației palestiniene finanțare, arme, instruire și tehnologie.
Dar Hamas nu poate fi tratat pur și simplu ca o extensie a statului iranian.
Este o organizație palestiniană sunnită, cu propria conducere, propria bază socială și propriile obiective.
Relația cu Iranul a traversat inclusiv perioade de ruptură și divergență, mai ales în timpul războiului civil sirian.
Prin urmare, Hamas este mai apropiat de imaginea unei piese aliate care joacă uneori pe aceeași tablă, decât de cea a unei figuri pe care Teheranul o poate muta după bunul plac.
Această distincție este importantă.
„Axa Rezistenței” nu este NATO.
Dar nici o armată cu un singur stat-major.
Este o rețea.
Iar tocmai lipsa unei comenzi absolut centralizate îi oferă atât flexibilitate, cât și vulnerabilități.
Pionii
Mai există apoi grupările mici.
Formațiuni locale. Miliții siriene. Combatanți afgani sau pakistanezi. Structuri create pentru protejarea unor obiective, menținerea coridoarelor logistice sau participarea la anumite campanii.
Unele dintre ele s-au apropiat cel mai mult de definiția clasică a unui proxy: recrutate, instruite, echipate și trimise în luptă sub coordonare iraniană sau a Hezbollah.
Individual, valoarea lor poate părea redusă.
Împreună, însă, au permis Teheranului să transforme bani, armament și expertiză într-o prezență regională mult mai mare decât ar fi putut obține desfășurând exclusiv militari iranieni.
Dar pionii au o particularitate.
În șah, dacă unul supraviețuiește suficient de mult și ajunge la celălalt capăt al tablei, se poate transforma într-o piesă mult mai puternică.
Istoria Houthis seamănă aproape tulburător de mult cu această regulă.
În urmă cu două decenii, reprezentau o mișcare rebelă dintr-o regiune montană a unei țări sărace și fragmentate.
Astăzi pot influența rutele energetice globale, lovi infrastructura Arabiei Saudite și modifica calculul strategic al unui război regional.
Uneori pionul nu rămâne pion.
Tabla se schimbă în timpul partidei
Aici este probabil cea mai importantă diferență dintre rețeaua iraniană de acum și cea de acum câțiva ani.
Valoarea pieselor s-a modificat.
Hezbollah a pierdut din forță. Houthis au câștigat.
Siria nu mai oferă exact aceeași geometrie strategică.
Hamas a fost grav afectat de războiul din Gaza.
Unele miliții irakiene încearcă să echilibreze relația cu Iranul cu propriile interese politice și economice.
Iar Yemenul, cândva una dintre periferiile sistemului, a devenit una dintre zonele sale centrale.
Teheranul nu are nevoie ca aceeași piesă să rămână permanent dominantă.
Are nevoie ca pe tablă să existe întotdeauna o altă piesă capabilă să creeze presiune.
O tablă fără comandă perfectă
Există însă o regulă esențială atunci când privim această hartă.
Iranul nu mută toate piesele cu precizia cu care un jucător de șah mută figurile de lemn.
Unele organizații depind puternic de Teheran.
Altele cooperează pentru că interesele lor coincid.
Unele pot refuza o acțiune.
Altele o pot iniția singure.
Termenii „Iran-backed”, „Iran-aligned” și „Iranian proxy” nu sunt întotdeauna interschimbabili.
Chiar actuala criză Houthi arată această ambiguitate.
China a cerut recent Iranului să contribuie la temperarea Houthis după ce Arabia Saudită a solicitat intervenția diplomatică a Beijingului. Faptul că mesajul a fost adresat Teheranului arată influența atribuită Iranului; faptul că rezultatul unei asemenea intervenții nu este garantat arată limitele acelei influențe.
Iranul poate influența piesele.
Nu înseamnă că poate controla fiecare mutare.
Și dacă toate piesele încep să joace simultan?
Aceasta este întrebarea pe care conflictul din 2026 o face mult mai importantă.
Timp de ani, unul dintre avantajele arhitecturii iraniene a fost posibilitatea de a genera presiune în mai multe puncte fără a activa simultan întreaga rețea.
Dar un război regional extins poate produce exact fenomenul opus.
Liban.
Irak.
Yemen.
Marea Roșie.
Golful Persic.
Hormuz.
Bab el-Mandeb.
Nu mai sunt conflicte complet separate.
Pot deveni fronturi ale aceleiași confruntări.
Și tocmai aici metafora șahului începe să se rupă.
Pentru că pe o tablă de șah există doi jucători, 64 de pătrate și reguli clare.
În Orientul Mijlociu sunt mai mulți jucători.
Toți mută aproape simultan.
Piesele își pot schimba valoarea în timpul jocului.
Iar unele au propriile lor planuri.
Iranul a petrecut decenii construindu-și profunzimea strategică prin această rețea.
În 2026 descoperim însă și cealaltă față a strategiei.
Când piesele devin suficient de puternice și războiul suficient de mare, nici cel care a construit tabla nu mai poate fi sigur că va mai putea controla toate mutările.
Surse: Reuters, Council on Foreign Relations (CFR), Center for Strategic and International Studies (CSIS), United Nations Panel of Experts on Yemen
