Opt lovituri aeriene asupra unei piste dezafectate nu schimbă frontiere, dar schimbă calcule. Atacul asupra bazei Abu al-Duhur din Idlib arată că tranziția de la Damasc, după căderea regimului Assad, nu a adus automat și o nouă arhitectură de securitate în regiune, ci, dimpotrivă, o perioadă în care fiecare actor își redesenează „liniile roșii” prin forță.
În mod oficial, Siria acuză Israelul. Israelul nu confirmă. Iar între aceste două poziții se vede mai limpede decât în multe comunicate o realitate inconfortabilă: spațiul sirian a devenit din nou locul unde se negociază, indirect, viitorul ordinii regionale — cu avioane, nu cu tratate.
O pistă lovită, o intenție transmisă
Potrivit televiziunii de stat siriene, pista aeroportului militar Abu al-Duhur, în estul provinciei Idlib, a fost ținta a opt lovituri, care au provocat pagube materiale, fără victime. Informațiile din presa arabă citate de The Jerusalem Post vorbesc despre patru aeronave implicate și despre o locație aflată la aproximativ 70 km de granița cu Turcia.
Detaliul aparent secundar devine însă esențial: Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului susține că raidul a urmat unei vizite recente a unei delegații militare turce la aerodrom, în cadrul unor eforturi de reactivare. Dacă această cronologie se confirmă, atacul capătă o semnificație care depășește „degradarea capacităților siriene”: e și un semnal către Ankara despre limitele acceptate ale reconstrucției militare în nord-vestul Siriei.
Siria post-2024: suveranitate revendicată, dar incompletă
Abu al-Duhur e un simbol al războiului sirian: distrus masiv în cei 14 ani de conflict, trecut dintr-o mână în alta (capturat de opoziție în 2015, recucerit de forțe pro-Assad în 2019/2018, apoi recapturat de rebeli în noiembrie 2024, în ofensiva care a precedat prăbușirea regimului). Baza nu mai funcționează din 2012, potrivit unei surse de securitate citate de AFP, și este păzită în prezent de forțe ale Ministerului Apărării.
Noua conducere de la Damasc, sub președintele Ahmed al-Sharaa, încearcă să proiecteze imaginea unui stat care își recapătă controlul, dar tocmai infrastructura care ar confirma această revenire (aerodromuri, capabilități aeriene, logistică) rămâne vulnerabilă la lovituri repetate. Al Jazeera notează că Israelul și-a intensificat atacurile asupra siturilor militare siriene după fuga lui Assad, într-o campanie descrisă ca menită să „degradeze” capacitățile armatei siriene, inclusiv într-un moment în care existau eforturi de refacere a unei părți din capacitatea aeriană.
Reacția SUA: „escaladare inutilă” și un indiciu despre noua linie diplomatică
Un element rar în acest episod este tonul Washingtonului. Tom Barrack, emisarul SUA pentru Irak și Siria, a scris pe X că Statele Unite sunt „profund îngrijorate”, calificând loviturile drept „o escaladare inutilă” care „nu avansează stabilitatea regională”. El a adăugat că guvernul lui Ahmed al-Sharaa „nu a adoptat o postură prădătoare” și „nu a menținut forțe proxy”, indicând „o preferință pentru dezescaladare cu Israelul”.
Mesajul e dublu: SUA încearcă să consolideze noua ordine de la Damasc (Siria este menționată și ca parte a coaliției conduse de SUA împotriva ISIS), dar avertizează și că loviturile repetate riscă să împingă regiunea într-o spirală de reacții. Întrebarea reală este dacă astfel de apeluri au greutate într-un peisaj în care actorii regionali au ajuns să creadă că prevenția se face prin forță, nu prin garanții.
Israel, „zona de securitate” și logica demilitarizării
Din perspectiva israeliană, tabloul mai larg contează: după decembrie 2024, Israel a derulat incursiuni în teritoriu sirian, inclusiv în zona tampon patrulată de ONU din Golan (stabilită în 1974), și a lovit mai multe obiective militare, inclusiv aerodromuri, potrivit monitorizărilor citate de AFP.
Mai mult, oficiali israelieni au spus că vor menține forțe într-o „zonă de securitate” în sudul Siriei și urmăresc o zonă demilitarizată mai amplă. Ministrul Apărării, Israel Katz, a reiterat recent planul de a păstra trupe în Siria. În paralel, există și o pistă de dialog: Siria și Israelul au avut mai multe runde de discuții directe și au convenit asupra unui mecanism de schimb de informații.
Această combinație — discuții directe plus lovituri aeriene — ridică o întrebare incomodă: negocierile sunt un instrument de stabilizare sau doar o plasă de siguranță pentru a gestiona escaladarea inevitabilă?
Turcia intră în cadru, iar disputa se mută pe „cine destabilizează”
Ankara vede atacurile israeliene ca pe un factor major de destabilizare. Pe 6 august, la o conferință comună cu ministrul sirian de externe Asaad Hassan al-Shaibani, ministrul turc de externe Hakan Fidan a spus că atacurile Israelului asupra suveranității și integrității teritoriale siriene sunt „printre cele mai mari amenințări” la adresa stabilității țării.
Replica israeliană a venit prin ministrul de externe Gideon Sa’ar, care a acuzat Turcia că a „încălcat suveranitatea Siriei” timp de decenii și a susținut că Ankara „ocupă 5% din Siria”, în timp ce Israelul ar deține „o zecime dintr-un procent” ca zonă tampon pentru protecție împotriva atacurilor teroriste.
Pe scurt, fiecare tabără își justifică prezența și acțiunile prin aceeași formulă: securitate defensivă. Doar că, în practică, aceste „defensive” se calcă pe picioare.
Miza mai mare: Siria ca barometru al ordinii regionale
Damasc cere sprijin internațional pentru oprirea incursiunilor. În iulie, într-o conferință comună la Damasc cu Emmanuel Macron, Ahmed al-Sharaa a solicitat un „rol activ al Franței” pentru a opri escaladările israeliene. Tot în iulie, Asaad al-Shaibani a cerut „retragere imediată și necondiționată” de pe teritoriile ocupate „dincolo de linia din 1974”, avertizând că ocupația este „o amenințare directă” la adresa securității regionale. ONU a condamnat incursiunile ca „încălcări ale suveranității și integrității teritoriale” a Siriei.
Iar aici se află implicația globală: dacă Siria post-Assad nu reușește să-și stabilizeze spațiul aerian și teritoriul fără a deveni arena confruntărilor prin interpuși, modelul se exportă. Nu doar în Levant, ci în orice zonă în care tranzițiile politice sunt întâmpinate cu „lovituri preventive” și zone de securitate unilaterale.
Un aerodrom dezafectat poate părea o țintă minoră. Dar mesajul transmis prin craterul din pistă este major: în Siria, suveranitatea se proclamă la microfon și se negociază sub aripile avioanelor.
Surse: Al Jazeera, The Jerusalem Post, The Straits Times (AFP/Reuters/AP)
