Un miliardar care își mută reședința la Buenos Aires ar fi, în mod normal, o știre de lifestyle sau de fiscalitate. În cazul lui Peter Thiel, cofondator PayPal și Palantir, episodul arată mai degrabă ca o piesă dintr-un proiect mult mai mare: exportul unui model de putere în care infrastructura tehnologică ajunge să conteze mai mult decât votul, iar statul devine o platformă „optimizabilă” pentru interese private.
Foto: Gage Skidmore from Surprise, AZ, United States of America, CC BY-SA 2.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.0, via Wikimedia Commons
Thiel trăiește de puțin peste o lună în capitala Argentinei, iar apariția lui în fotografii oficiale la Casa Rosada, alături de președintele Javier Milei, a alimentat de toate: glume despre „fuga naziștilor” în America de Sud, scenarii apocaliptice, calcule despre taxe. Problema reală, însă, nu e folclorul. E logistica: o rețea de intermediari, think tank-uri și influenceri politici care construiesc punți directe între Silicon Valley și un guvern dispus să-și reducă deliberat propria capacitate de reglementare.
Mai mult decât o mutare „excentrică”
Relocarea lui Thiel nu arată ca un capriciu, ci ca un demers coordonat. În jurul Milei funcționează o infrastructură de conectare cu dreapta transnațională: organizații integrate în Atlas Network (inclusiv Freedom Foundation a lui Gerardo Bongiovanni), International Foundation for Freedom (fondată de Mario Vargas Llosa și condusă azi de fiul său, Álvaro), plus oameni-cheie din anturajul prezidențial, precum consilierul Demian Reidel și strategul Santiago Caputo.
Scopul? Să existe „interlocutori de stat” pentru corporații și capital asociate zonei alt-right americane, într-o țară care se oferă drept laborator de experiment economic și tehnologic. Asta depășește afinitățile ideologice: e geopolitică pură, cu o țară în criză transformată în „low-cost testbed” pentru o versiune radicalizată de capitalism tehnologic.
De ce Argentina: energie ieftină, resurse și dereglementare totală
Argentina vine cu trei atuuri care, puse cap la cap, arată ca o invitație pentru industria calculului intensiv și a centrelor de date:
– energie și infrastructură în dezvoltare, inclusiv expansiunea fracking-ului în formațiunea Vaca Muerta, descrisă ca una dintre cele mai mari rezerve de gaz fosil ale planetei;
– resurse strategice: litiu și minerale rare, indispensabile hardware-ului global;
– promisiunea dereglementării: Milei vrea să demonteze controlul statului asupra economiei, cu flexibilitate contractuală, deschidere totală către investiții străine și un stat tratat ca o companie.
Această combinație e aur pentru ecosistemul AI și pentru actorii care au nevoie de energie „continuă, masivă și mai ales dereglementată”. În limbaj mai direct: Sudul Global nu mai e doar furnizor de materii prime, ci începe să fie imaginat ca bază de infrastructură pentru „cloud-ul” Nordului Global.
Tehnologia ca nouă formă de autoritate: avertismentul Bria
Economista italiană Francesca Bria a pus un diagnostic incomod: nu asistăm la „buncăre pentru miliardari”, ci la construcția unui „complex techno-autoritar”, o infrastructură planetară de supraveghere și control, exemplificată de contractele Palantir cu Departamentul Apărării al SUA. Pentagonul extinde Maven AI ca sistem militar central în toate ramurile, iar în Europa, avertizează Bria, guvernele transferă funcții esențiale către Palantir, inclusiv în NHS din Marea Britanie, unde compania ar ajunge să aibă acces la istoricul medical al populației.
Ideea care ar trebui să ne înghețe: democrația nu mai e tratată ca normă, ci ca „interfață”, ceva ce poate fi „modificat” fără să-i schimbi numele. Iar puterea se mută din instituții alese către „control tehnic” exercitat de agenți privați.
Milei împinge experimentul până la „companii fără oameni”
Milei nu doar că invită capitalul, îl flatează. Șeful său de cabinet, Manuel Adorni, a declarat că „toți miliardarii lumii” care vor să fugă de țări „din ce în ce mai reglementate” sunt bineveniți în „noua țară a libertății”. Milei însuși a descris întâlnirea cu Thiel drept „un anarho-capitalist care întâlnește alt anarho-capitalist”.
Miza devine și mai mare prin inițiativa legislativă anunțată după un articol semnat de Milei și ministrul său al Dereglementării, Federico Sturzenegger, în Financial Times: un proiect de lege care introduce categoria de „Automated Corporation”, definită ca firmă ce funcționează prin sisteme algoritmice autonome sau agenți AI, fără angajați. Yuval Noah Harari a avertizat public că astfel de entități, dacă primesc „personalitate juridică”, pot deveni o cheie universală de acces la sistemele financiare, economice și politice. Milei i-a răspuns neobișnuit de respectuos, semn că, uneori, prestigiul intelectual cântărește mai mult decât reflexul de a-ți demoniza criticii.
Întrebarea relevantă nu e dacă „AI-corporațiile” vor crea bogăție. Ci, mai degrabă, cine va controla infrastructura, datele și regulile jocului, într-o țară care își declară deschis intenția de a elimina frânele.
„Refugiu” sau „platformă” pentru un nou tip de putere?
În paralel, imaginea de „paradis libertarian” e murdărită de scandaluri: Adorni e în centrul unei anchete legate de cheltuieli personale și de familie nejustificate; Milei e investigat pentru promovarea criptomonedei $Libra, descrisă ca o escrocherie majoră; Demian Reidel a demisionat de la conducerea Nucleoelectrica după dezvăluiri despre cheltuieli personale pe cardul companiei. Asta ridică o întrebare pe care propaganda libertariană o evită: dereglementarea accelerată produce libertate sau produce, predictibil, „capturarea statului”?
Thiel s-a întâlnit cu Milei și cu miniștri-cheie, a discutat cu elite economice, a bifat chiar și o întâlnire surpriză cu politicianul progresist Juan Grabois pe tema unei enciclice despre AI a Papei Leon XIV. Toate aceste episoade au un aer de „salon intelectual”, dar miza e foarte practică: acces, influență, arhitectură instituțională.
Argentina lui Milei nu pare să se pregătească să fie doar un adăpost pentru bogați. Pare să se ofere ca „teren de test” pentru o lume în care puterea nu mai are nevoie de represiune clasică, fiindcă se exercită prin infrastructură, date și contracte. Iar odată ce „sistemul de operare” al statului e externalizat, întrebarea devine simplă și neliniștitoare: cine mai poate apăsa butonul de oprire?
Text adaptat după eseul „What Is Peter Thiel Up to in Argentina?”, de Pablo Alabarces, publicat de New Lines Magazine
